In procesul
Gheorghe Ursu se audiaza martori. O zi pe luna, intr-o sala a Tribunalului
Bucuresti, ascultam timp de cateva ceasuri marturiile unor persoane care au
intersectat, intr-un fel sau altul, viata lui Gheorghe Ursu. Sunt ofiteri de
securitate, de militie, doctori legisti. Multi dintre martorii de astazi au
fost partasi la crima din 1985. Altii doar au acoperit-o prin taceri nevolnice.
Incercam, prin intrebari, sa aducem in auzul public fragmente din adevarul pe
care ancheta nu l-a formulat in termenii clari ai vinovatiei penale.
Singurul judecat
astazi pentru omor - pentru ca Gheorghe Ursu a fost omorat - este fostul
co-celular Marian Clita, care in 1985 a stat cu Gheorghe Ursu in celula, in
arestul Inspectoratului General al Militiei din Calea Rahovei. Era, potrivit
rechizitoriului, informator. Multe lucruri nu s-au schimbat de atunci. Marian Clita este si astazi in acelasi arest, cu
toate ca locul oricarui condamnat definitiv este intr-un penitenciar si nu
intr-un arest de politie. Probabil pentru ca si astazi este informator.
Inspectoratul General a devenit al Politiei, o parte din militienii anului 1985
a plecat, o parte a ramas. A ramas si Marian Clita impreuna cu firele nevazute
care il leaga de arestul din Calea Rahovei si de militienii politisti.
Dar nu despre inculpatul Clita
vreau sa vorbesc. El va
fi judecat de tribunal si pana la o solutie definitiva este prezumat nevinovat.
Ci despre martori. Despre felul - incredibil - in care fostii ofiteri ai
securitatii si militiei trateaza astazi adevarul, justitia si pe noi. Vasile
Gheorghe a fost seful Directiei Cercetari Penale a Departamentului Securitatii
Statului in timpul regimului comunist. Astazi este pensionar. Directia pe care
a condus-o s-a ocupat de dizidentii din tara ai regimului. I-a urmarit, investigat, retinut,
perchezitionat si batut. Unii au murit. Asa cum a murit Gheorghe Ursu. Ce ne spune astazi
Vasile Gheorghe despre cazul Ursu? "Nu imi amintesc nimic, pentru ca la
acea data aveam 4-5 cazuri de rutina pe zi, iar acesta nu a fost unul din
cazurile importante." Cazul Ursu a fost deci un caz "de rutina",
la fel cu multe altele. Rutina care a dus la moarte. Si moartea era pentru
securitate o rutina. Personal, nu il cred pe Vasile Gheorghe. Este in interesul
lui sa nu declare in fata unei instante de judecata despre propria implicare in
acest caz. Dar modul in care a inteles sa se "apere" este sfidator.
Sigur, afirmatia "nu-mi amintesc" este cea mai simpla modalitate prin
care o persoana refuza sa spuna adevarul. Dar cand ne explica de ce nu isi
aminteste, Vasile Gheorghe isi bate joc de noi. Ne spune, explicit, ca Gheorghe
Ursu nu a fost un "caz" nici macar in 1984-1985 cand era cercetat de
securitate pentru "propaganda impotriva oranduirii socialiste" si,
prin urmare, el nu a stiut nimic. Si ne mai spune ca in fiecare zi erau 4-5
astfel de cazuri despre care el, seful, nu avea cunostinta. Era rutina.
Teroarea si moartea erau rutina. Si ne spune asta in mod public, fara rusine si
fara frica.
Aroganta unui alt ofiter de
securitate, Marin Pirvulescu, a mers si mai departe. El a lucrat din 1966 pana
in 1990 la aceeasi Directie de Cercetari Penale din cadrul Departamentului
Securitatii Statului, sub comanda lui Vasile Gheorghe. A perchezitionat
locuinta lui Gheorghe Ursu si l-a investigat impreuna cu un alt ofiter din
Directia de Cercetari Penale, Vasile Hodis. Ce ne spune astazi, in ianuarie
1999, ofiterul Pirvulescu, dupa ce 24 de ani a lucrat in unul din cele mai
detestate departamente ale securitatii? Ca nu se foloseau violente in timpul
anchetelor securitatii. Nu s-a referit la Gheorghe Ursu (ceea ce am fi inteles,
doar nu ne asteptam sa se acuze singur), ci la toate anchetele securitatii. Ne
palmuieste pe noi, toti locuitorii Romaniei. Teroarea securitatii a fost numai
in imaginatia noastra, frica de tortura fizica a fost o inchipuire, toti cei
care au trecut prin birourile de ancheta ale securitatii si au avut sansa sa
iasa si sa vorbeasca au mintit, iar Gheorghe Ursu si multi altii au murit de
amigdalita. Si, in general, romanii au trait de bunavoie intr-o parere de
dictatura.
Ofiterul de securitate Vasile
Hodis, cel care a lucrat alaturi de Marin Pirvulescu la Directia de Cercetari
Penale a Departamentului Securitatii Statului a perchezitionat si el locuinta
lui Gheorghe Ursu si l-a anchetat pentru afirmatiile dusmanoase din jurnal.
Incearca sa nege implicarea sa in cazul Ursu, dar asta este firesc. Ce nu este
firesc este ca, astazi, Vasile Hodis lucreaza la Serviciul Roman de Informatii.
Ajuta la consolidarea democratiei si a statului de drept in Romania. Despre
care a invatat in timp ce-l ancheta pe Gheorghe Ursu pentru scrierile sale
critice la adresa comunismului. Isi aminteste cineva despre statul de drept din
timpul comunismului? In 1985, Hodis era locotenent al securitatii, iar astazi
este colonel SRI. Pe banii nostri. Iar noua ni se spune cu tarie ca numai
specialistii in contraspionaj economic sau in alte chestiuni din astea
sofisticate au mai ramas in SRI. Noi insa ne incapatanam sa nu credem. Pentru
ca Vasile Hodis nu a fost un specialist in contraspionaj, ci in politia
politica indreptata impotriva romanilor care criticau dictatura comunista, a
celor carea aveau curajul sa spuna adevarul. Perversitatea anilor de dupa 1990
nu se opreste aici. Acelasi Vasile Hodis este cel care, in brava sa calitate de
colonel jurist la SRI, a raspuns in scris solicitarilor pe care Parchetul
Militar le-a adresat SRI in cursul anchetarii cauzelor mortii lui Gheorghe
Ursu. Asadar, aspectele legate de cum a lucrat securitatea in 1985 in cazul
Ursu au fost clarificate exact de unul dintre anchetatorii lui Ursu. Atat
despre impartialitate.
Institutul de Medicina Legala
Bucuresti a fost si el la inaltime. Doctorul Anastase Cavaliotti, astazi
pensionar, a efectuat in 1985 autopsia lui Gheorghe Ursu in calitate de medic
primar legist si a concluzionat ca moartea acestuia a fost patologica (adica,
naturala). Desi la data autopsiei detinea actele medicale de la Spitalul
penitenciar Jilava, in care se mentionau urmele de violenta si ruptura de
intestin, desi afirma ca ruptura nu se putea produce decat printr-un traumatism
in urma unor lovituri, desi a efectuat autopsia dupa terminarea programului,
considera ca "moartea patologica" a fost o concluzie fireasca, iar in
meseria lui interventiile (securitatii, militiei, ...oricui) nu erau posibile.
Am trait in lumi diferite? Noi stim ca nu.
Sefii de arest, care in regimul
comunist s-au ingrijit de detinuti, sunt si ei persoane respectabile. Mai ales
seful temutului arest din Calea Rahovei, al Directiei de Cercetare Penala a
Inspectoratului General al Militiei. Mihail Creanga a fost seful acestui arest
in timp ce Gheorghe Ursu era detinut acolo. Dansul crede numai ca se foloseau
informatori in aresturi inainte de 1989 (de parca nu s-ar folosi si astazi) si,
pentru a mai diminua din "taria" acestei afirmatii, ne spune ca
acestia se ocupau de fapt cu mentinerea ordinii si disciplinei in celule. Fiind
o persoana cu frica lui Dumnezeu si cu educatie in materia drepturilor pe care
statele democrate le asigura persoanelor arestate, Mihail Creanga a continuat
sa lucreze la arestul din Calea Rahovei, pana in iunie 1993. Experienta de sef
de arest i-a permis sa se angajeze apoi la Credit Bank, pe post de executor
credite, unde se afla si astazi. Prieteniile vechi sunt durabile. La data
angajarii sale de Credit Bank, vicepresedintele bancii nu era altul decat
fostul sau sef din Calea Rahovei, colonelul Tudor Stanica, cel care timp
indelungat, inclusiv in perioada anchetarii lui Gheorghe Ursu, a condus
Directia Cercetari Penale a Inspectoratului General al Militiei. Si Tudor
Stanica este martor in procesul Ursu. Inca nu a raspuns chemarii justitiei.
Suntem nerabdatori sa auzim, probabil, cum aceasta directie era un exemplu de
probitate profesionala si cat de sfinte ii erau sefului drepturile celor
arestati.
Au fost audiati si alti martori,
care s-au apropiat mai mult de adevar. Instanta l-a ascultat si pe Andrei Ursu,
fiul celui omorat in noiembrie 1985. Procesul nu s-a terminat. Urmeaza noi
martori si probe. Incercam sa uitam ca ancheta a inceput in urma cu 9 ani si ca
prin concluziile ei a trunchiat adevarul. Astazi, procesul se judeca in fata
unui judecator impartial si independent. Vrem sa aflam intregul adevar, sa
dovedim ca noi si nu ei am castigat pariul cu statul de drept.
Textul a apărut în revista 22, Nr. 9/ 1999
Marian Clita, asasinul
disidentului comunist Gheorghe Ursu, a fost condamnat, in cursul zilei de ieri,
la 20 de ani de inchisoare de catre judecatorii din cadrul Tribunalului
Bucuresti, dar instanta a constatat, in baza decretului de gratiere 11 din anul
1988, decret semnat de catre Nicolae Ceausescu, ca Marian Clita a fost absolvit
de 10 ani de detentie din pedeapsa care s-a dispus impotriva lui. Judecatorii
l-au obligat pe Clita, care a executat, pana in prezent, opt ani de inchisoare,
sa suporte cu titlu de despagubiri morale suma de 1.000.000 de lei. Sentinta de
la Tribunalul Bucuresti poate fi contestata la Curtea de Apel Bucuresti.
Conform rechizitoriului, Gheorghe Ursu a decedat in noiembrie 1985 din cauza
"tratamentului" care i-a fost aplicat in arestul Inspectoratului
General al Militiei. In decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu a fost
descoperit de catre cadre ale Securitatii ca detinea, la locul sau de munca, un
caiet in paginile caruia critica congresul al XIII-lea al PCR. Locuinta
inginerului a fost perchezitionata de catre anchetatori, in urma
"actiunii" descoperindu-se si cinci dolari, zece marci RFG, 40 de
marci RDG si 3.000 de lire italiene. Intrucat nu existau suficiente probe in
vederea arestarii, sub acuzatia de "propaganda impotriva oranduirii
sociale", anchetatorii au dispus incarcerarea lui Ursu, in 21 septembrie
1985, sub acuzatia de detinere ilegala de valuta. In celula cu Gheorghe Ursu au
fost repartizati Marian Clita, "informator-detinut" al Securitatii,
si Radu Gheorghe. "Eram obligat sa execut ordinele", a declarat
anchetatorilor Marian Clita, cel care in octombrie-noiembrie 1985, "l-a
maltratat, schingiuit si distrus, definitiv, moral si in parte, fizic pe
Gheorghe Ursu". In 17 noiembrie 1985, Gheorghe Ursu, care, pana in acea zi,
a acuzat cumplite dureri abdominale, a decedat in Spitalul Penitenciarului
Bucuresti.
Adrian ARTENE
Ziua, 01.07. 1999
Judecatorii au
hotarat miercuri eliberarea din arest a lui Marian Clita, asasinul inginerului
Gheorghe Ursu - oponent al regimului comunist, care a murit in noiembrie 1985
din cauza batailor primite in arestul Inspectoratului General al Militiei.
Curtea de Apel
Bucuresti a admis cererea de eliberare conditionata a lui Marian Clita, care a
fost condamnat de Tribunalul Bucuresti, in 30 iunie a.c., la 20 de ani de
inchisoare pentru uciderea inginerului Gheorghe Ursu dar, potrivit Decretului
de gratiere nr.11/1988, semnat de Nicolae Ceausescu, pedeapsa acestuia a fost
injumatatita. Tribunalul a luat aceasta hotarare tinand cont de reglementarile
existente la data producerii faptei. Decizia Curtii de Apel Bucuresti este
definitiva. Marian Clita a stat arestat noua ani. Potrivit legii, un condamnat
poate face cerere de eliberare conditionata, dupa ce a executat jumatate din
pedeapsa.
Potrivit rechizitoriului,
incepand cu decembrie 1984, inginerul Gheorghe Ursu a intrat in atentia
Securitatii in urma descoperirii, la locul sau de munca, a unui caiet in care
critica Congresul al XIII-lea al PCR. Locuinta inginerului a fost
perchezitionata de anchetatori care au ridicat inscrisuri, cinci dolari, zece
marci RFG, 40 de marci RDG si 3.000 de lire italiene. Deoarece nu au avut
suficiente probe pentru a-l aresta sub acuzatia de "propaganda impotriva
oranduirii sociale", anchetatorii au dispus atunci incarcerarea lui Ursu
pentru detinere ilegala de valuta.
In anchetarea lui Ursu au fost
implicati generalul de brigada Emil Macri, lt. col. Adrian Turcitu si cpt. Ion
Dumitraciuc, fosti ofiteri ai Directiei a II-a din cadrul Directiei Securitatii
Statului (DSS), precum si col. Vasile Gheorghe, col. Corneliu Anghel, mr. Marin Pirvulescu si lt. maj. Vasile Hodis, fosti ofiteri in cadrul
Directiei a VI-a din DSS.
Ursu a fost arestat la 21
septembrie 1985 si a fost cercetat in paralel atat pentru detinere ilegala de
valuta, cat si pentru propaganda.
In perioada 21 septembrie - 16
octombrie 1985, Ursu a fost scos de mai multe ori din celula de catre ofiteri
de Securitate, care au exercitat violente asupra lui. Pentru ca ancheta nu
aducea rezultatele dorite, s-a trecut la folosirea informatorilor din randul
arestatilor. Astfel, in celula lui Ursu au fost adusi Marian Clita si Radu
Gheorghe, ambii condamnati la inchisoare pentru furt.
Marian Clita a declarat
procurorilor militari care l-au cercetat, dupa decembrie '89, pentru moartea
lui Ursu ca in urma "unor angajamente de colaborare semnate cu organele de
Militie si Securitate, am devenit colaborator al acestora si eram obligat sa
execut ordinele". El a recunoscut ca l-a lovit cu picioarele pe Ursu si a
afirmat ca "in perioada de inceput a lunii octombrie 1985, cand Ursu a
fost introdus in camera 29 a arestului, si pana la inceputul lunii noiembrie a
aceluiasi an, acesta a fost maltratat, schingiuit si distrus definitiv, moral
si, in parte, fizic".
In ziua de 17 noiembrie 1985,
dupa ce a acuzat dureri abdominale, Gheorghe Ursu a decedat in Spitalul
Penitenciarului Bucuresti. El fusese internat cu diagnosticul de
"peritonita generalizata prin perforatii de ansa ileala". Cazul
mortii lui Ursu a fost preluat de Procuratura Municipiului Bucuresti, care a stabilit
ca moartea acestuia a fost patologica. Pe 26 decembrie 1989, sora inginerului
Ursu, Georgeta Berdan, a depus o cerere de redeschidere a cazului la Comisia
CFSN privind rezolvarea plangerilor victimelor regimului comunist. Dupa sapte
ani de cercetari, Parchetul General l-a gasit vinovat de moartea lui Ursu pe
Marian Clita si l-a deferit justitiei. De asemenea, Parchetul General a
stabilit ca se fac vinovati de infractiunea de abuz in functie col. Vasile
Gheorghe (fost ofiter in cadrul Directiei a VI-a din DSS), lt. col. Tudor
Stanica (seful Directiei de Cercetari Penale DSS) si lt. Mihail Creanga (fost
sef al Penitenciarului), dar faptele lor au fost amnistiate potrivit unui
decret.
Cotidianul, 30.
09. 99
Uciderea prin
tortura a inginerului si poetului Gheorghe Ursu a fost una din crimele cele mai
monstruoase ale regimului Ceausescu si ale Securitatii. De aproape zece ani,
toate incercarile de judecare si condamnare a asasinilor au fost si continua sa
fie sabotate. O data cu alegerile din noiembrie 1996, noi toti - si credem ca
ne exprimam atat in numele societatii civile, cat si al diaspora romanesti - am
fost convinsi ca venise momentul ca, in sfarsit, memoriei lui Gheorghe Ursu sa
i se faca dreptate, iar prin acest act de justitie elementar, societatea
romaneasca sa intre intr-o zona de normalitate. O zona in care aspiratiile
pentru dreptate ale societatii sa fie luate in considerare de reprezentantii
sai alesi. Un timp in care macar crimele cele mai abjecte, mai evidente, ale
regimului Ceausescu, sa fie pedepsite conform legii. Un timp in care societatea
romaneasca sa inceapa un drum de recladire morala, o desteptare din cosmarul
unui dement cult al personalitatii si al unui regim al terorii, in care
non-valorile si fanatismul puterii au creat un cerc vicios al fricii,
delatiunii, neincrederii, oportunismului.
Domnule
Presedinte, suntem convinsi ca sunteti la curent cu ultimele desfasurari
survenite in cazul Ursu. Ignorandu-se adevaratii vinovati, un detinut de drept
comun - o simpla unealta in mana sefilor securitatii ceausiste - a fost
condamnat, pe 30 iunie a.c., la 20 de ani inchisoare, din care urma sa
execute... doi. Culmea acestei farse juridice este ca pe 30 septembrie acesta a
fost pus in libertate.
Iar adevaratii criminali si
tortionari, intre care se numara Vasile Gheorghe, fostul sef al directiei de
cercetari penale a Securitatii, Parvulescu Marin, fost maior din aceeasi
sectie, Tudor Stanica fost sef al directiei de cercetari penale a Militiei,
nici macar nu au fost pusi sub urmarire penala si se plimba liberi,
nestingheriti de nimeni, iar unul dintre instigatori - fostul locotenent de
securitate Hodis Vasile, este acum colonel SRI.
Dosarul de urmarire informativa
intocmit de Securitate, ca si jurnalul lui Gheorghe Ursu - documente de
importanta istorica, dar si juridica pentru aflarea adevarului - nu au fost
inca puse la dispozitia Procuraturii, nici macar dupa interventia Procurorului
General al Romaniei si a unei interpelari in Senat in acest sens. Dosarul era
necesar Parchetului General pentru cercetarea penala privind participarea la
omor a ofiterilor de Securitate si Militie.
SRI si-a motivat refuzul prin
faptul ca legislatia in vigoare interzice un astfel de acces. Insa in Legea
sigurantei nationale, Legea nr. 51/1990, se interzice accesul publicului numai
la documentele care privesc siguranta nationala. Or, nimeni nu poate pretinde
ca anchetarea lui Gheorghe Ursu pentru scrieri anticeausiste are astazi vreo
legatura cu siguranta nationala! Ni se pare strigator la cer ca, in prezent,
directorul SRI (numit de dumneavoastra) sa invoce ca pretext siguranta
nationala, cand acel dosar poate elucida o crima politica a fostei Securitati
si ascunderea lui echivaleaza cu ascunderea asasinilor.
Credem ca a sosit momentul
strapungerii acestui esafodaj al minciunii si obedientei fata de fosta Securitate.
Domnule Presedinte, aveti posibilitatea, si girul intregii societati civile
romanesti, sa sprijiniti aflarea adevarului si infaptuirea dreptatii intr-un
caz definitoriu pentru evolutia Justitiei romanesti din ultimii, dar si
urmatorii ani. Va rugam sa interveniti pentru:
Cu consideratie
si speranta,
Fundatia Gheorghe
Ursu, alaturi de care semneaza Calin Anastasiu, Gabriel Andreescu, Gabriela
Adamesteanu, Sorin Antohi, Constantin Amarie, Keleti Adam, Lena Adam, Felicia
Antip, Ana Blandiana, Radu Bercea, Lucian Boia, P.M. Bacanu, Eliade Balan, Anca
Berbescu, George si Aurelia Mioara Baltac, Eric Ivan Bloch, Serban Barbenec,
Dorin si Alexandru Baleanu, Mircea Barnaure, Dan Badea, Radu Bogdan, Camil
Baciu, Tereza Barta, Catalina Mateescu-Bogdan, Ioan Botez, Pavel Campeanu, Gh.
Campeanu, Mihai Creanga, Radu Cosasu, Gabriel Cerkez, Doina Cornea, Andrei
Cornea, Mihail si Zenonia Constantinescu, Lena Constante, Matei Calinescu,
Andrei Codrescu, Liviu Ciulei, Mariana Celac, Lia Ciplea, Crina Cosoveanu, Gina
Crangariu, Mircea Diaconu, Stefan Augustin Doinas, Ovidiu Dula, Clara Dan,
Dennis Deletant, Mircea Daneliuc, Virgil Duda, Peter Eckstein, Constantin
Eretescu, Florica Enescu, Radu Filipescu, Bogdan Ficeac, Dinu Flamind, Iancu
Fischer, Anghel Gidea, Costin Gazaban, Dinu C. Giurescu, Gh. Gherman, Stere
Gulea, Sanda Golopentia, Remus Valeriu Giorgioni, Augustin Griguta, Emil
Hurezeanu, Sorin Iliesiu, Ioana Ieronim, Eugen Istodor, Petru Ignat, Garofita
Iuga, Virgil Ierunca, Vasile Igna, Mircea Iorgulescu, Gabriela Ionescu,
Vicentiu Ilutiu, Rodica Iulian, Mircea Ivanoiu, Florica Jebeleanu, Carol Emil
Kovacs, Gabriel Liiceanu, Dan-Valentin Lascu, Monica Lovinescu, Elsa Luder,
Doina Lazar, Nicolae Manolescu, Monica Macovei, Maia Morgenstern, Sallak
Margit, Ioana Mailatescu, Solomon Marcus, Mircea Mihaes, Cornel Mihalache, Vladimir
Mirodan, Alexandru Mirodan, Paul Miron, Angela Mihai, Vasile Negulici, Nicola
Nechita, Virgil Nemoianu, John Nandris, Andrei Oisteanu, Ioana Orleanu, Oana
Orlea, Alexandru Paleologu, Rodica Palade, H-R. Patapievici, Dan Perjovschi,
Andrei Pippidi, Mihaela Pricop, Anamaria Pop, Cristina Perta, Sorin Panfil, Dan
Pavel, Dumitru Radu Popa, Catrinel Plesu, Stelian Popa, Stelian Popescu,
Iaromira Popovici, Nutu Rosca, Florian Razmus, Stefan Rey, Miriam Raducanu,
Dumitru Radu, Radu Sergiu Ruba, Helga si Stefan Ravovitza, Ana Sincai, Manuela
Stefanescu, Ilie Serbanescu, Mircea Saucan, Crina Sacaleanu, Claudiu si Ioana
Sacaleanu, Ion Stanica, Dan Safran, Florentin Smarandache, Maia si Vlad Sommer,
Stelian Tanase, Diana Turconi, Dan Timotin, Alexandru Timotin, Vladimir
Tismaneanu, Maria Talundriu, Sorin si Gina Vieru, Marinica Vacarescu, Adrian si
Gina Vasiliu, Katherine Verdery, Ion Vianu, Leon Volovici, Renate Weber, Iunian
si Iuliana Zarnescu si Asociatiile : Prodemocratia, Alianta Civica, Academia
Civica, Fundatia "Humanitas", Fundatia "Romania libera",
Fundatia "N. Steinhardt".
România liberă, 13.11.1999
Dupa ce a fost
cerut cu insistenta timp de zece ani, dosarul intocmit de Securitate pentru
inginerul si poetul Gheorghe Ursu a ajuns, in sfirsit, la Sectia Parchetelor
Militare care continua ancheta pentru aflarea adevarului in acest caz. Andrei
Ursu, fiul inginerului ucis in 1985, a avut o surpriza de proportii dupa
consultarea, fila cu fila, a celor sapte volume trimise de SRI Parchetului cu
aprobarea CSAT. Surpriza neplacuta insa pentru ca in dosar nu se afla nimic
despre cei care au comandat urmarirea, anchetarea si lichidarea tatalui sau. In
primul rind, spre stupefactia tuturor, dosarul nu contine nici un document
original. Fiecare volum, legat frumos in coperte cu antetul "Republica
Socialista Romania - Ministerul de Interne", contine doar copii xerox dupa
documente lipsite de importanta si impartite dupa criterii fara legatura cu
logica. Te-ai astepta ca intre cartoanele cu un asemenea antet sa descoperi
documente scrise de securisti in pauza dintre doua batai, cind anchetarea
"dusmanului poporului" nu da rezultatul planificat. Majoritatea
documentelor aranjate de SRI in dosarul Ursu sint deja cunoscute:
procesele-verbale de perchezitie domiciliara, rechizitorii, note de urmarire
informativa, declaratii de martor, citeva pagini din celebrul jurnal al
disidentului, pagini din agende si citeva scrisori. Ceea ce socheaza cel mai
mult este altceva. In fiecare volum al dosarului apar inserate, in copie xerox,
articole aparute in presa romaneasca de dupa 1990: "Romania Libera",
"22", "Expres" etc. Fiind vorba despre un Dosar de Urmarire
Informativa, asta poate insemna ori ca Securitatea si-a continuat treaba si dupa
1990, ori ca SRI a vrut - cu tot dinadinsul - sa ramina un demn urmas al
temutei DSS. Dosarul contine, in proportie de peste 70%, documente
("Note") elaborate dupa 1990, desi Gheorghe Ursu a fost arestat de
Securitate in 1985 si urmarit informativ de la mijlocul anilor '70. Andrei Ursu
a observat, intr-unul din volume, un tabel cu mai multe rubrici care rezuma
urmarirea lui Gheorghe Ursu in perioada 1978-1984. Rubricile sint intitulate:
"Sursa", "Continutul materialului", "Masuri si
observatii". Ele se refera in mod deosebit la deplasarile in strainatate
ale lui Gheorghe Ursu, relatiile cu scriitori romani si persoane din
strainatate. Ca "surse" apar diversi: "vecini",
"colegi de serviciu" etc. La rubrica "Masuri" apar
solicitari de relatii de la Directia a II-a a DSS (contrainformatii economice).
In acelasi volum exista, de asemenea, copie xerox a unei ciorne intitulate
"Nota de sarcini", intocmita de Directia a VI-a (Cercetari Penale),
ciorna cu diverse adnotari. Lipseste insa originalul care continea numele si
semnaturile celor care au intocmit-o si supervizat-o. Studierea tuturor acestor
volume duce la o prima concluzie stupefianta: sint omise in mod intentionat
documente care ar putea ghida ancheta Parchetului Militar spre adevaratii
responsabili. Omisiunea are ca scop acoperirea ofiterilor implicati, parte din
ei preluati in SRI. O alta concluzie este ca autorul acestei
"cacealmale", care se vrea a fi o "reabilitare" a lui
Gheorghe Ursu, este chiar SRI. Daca de cosmetizarea acestui dosar ar
putea fi acuzati Virgil Magureanu si subordonatii sai, de preluarea si lansarea
acestei diversiuni raspunde, constient sau nu, Costin Georgescu. De asemenea,
in joc a fost atras si CSAT care, in februarie, a aprobat inaintarea catre
Parchet a asa-zisului Dosar de Urmarire Informativa al lui Ursu (legendat
"Udrea"), dosar care, in fapt, n-a fost inca scos din arhive.
Aprobarea CSAT, deci a lui Emil Constantinescu, a fost data pentru o actiune a
Securitatii facuta la multi ani dupa decembrie 1989. Daca un caz atit de
mediatizat este insotit de un dosar care contine note ale SRI si articole de
presa din ultimii ani, este de presupus ca pe toti ne asteapta o mare surpriza
atunci cind vom fi pusi in fata propriului dosar: dosarul de Securitate este
dosarul SRI.
DAN BADEA / CHRISTIAN LEVANT
Evenimentul Zilei, 18.04. 2000
Judecatorii
militari au audiat trei fosti subofiteri de militie care, in anul '85, lucrau
la punctul de control al arestului Inspectoratului General al Militiei (IGM),
loc in care a fost incarcerat disidentul comunist Gheorghe Ursu, decedat in
urma batailor primite in detentie. Sergentii majori Nicolae Enache, Ioan Dinu
si Dumitru Dinu au afirmat ca nu au auzit de Gheorghe Ursu in perioada cand
asigurau controlul dintre IGM si arest, ci abia dupa Revolutia din decembrie
'89, din mass-media.
In acest proces sunt judecati col. (r) Tudor Stanica - fost sef al Directiei
Cercetari Penale din IGM, col. (r) Mihail Creanga - adjunctul sefului arestului
IGM si plt. (r) Stefan Burcea, toti acuzati de instigare si complicitate la
omor calificat in ceea ce-l priveste pe inginerul Gheorghe Ursu.
Ziua, 25.07.02
Instanta
Tribunalului Militar Teritorial Bucuresti a hotarat ca incadrarea juridica, de
abuz in serviciu, nu este cea motivata in cazul gen. (r) SRI Eugen Grigorescu
de catre Sectia Parchetelor Militare, schimband incadrarea acestuia in
infractiunea de neglijenta in serviciu pentru inculpatul care a facut disparut
jurnalul disidentului asasinat in inchisoare, Gheorghe Ursu. Grigorescu a fost
loctiitor al comandantului U.M. 5135 si fusese trimis in judecata pentru savarsirea
infractiunilor de sustragere si distrugere de documente. Jurnalul lui Ursu,
retinut de fosta securitate, fusese clasificat drept "strict secret".
Judecatorii au stabilit, dupa schimbarea incadrarii juridice a faptelor, ca nu
mai poate fi vorba nici de tragerea la raspundere pentru neglijenta in serviciu
intrucat a intervenit prescriptia, iar pentru retinerea de inscrisuri a incetat
procesul penal. Totusi, au fost acordate daune civile in valoare de 20 de
milioane lei, sub forma daunelor morale, si 2.000.000 lei cheltuieli de
judecata.
In perioada 21 septembrie - 16
octombrie 1985, Ursu a fost scos de mai multe ori din celula de catre ofiteri
de Securitate, care au exercitat violente asupra lui. Pentru ca ancheta nu
aducea rezultatele dorite, s-a trecut la folosirea informatorilor din randul
arestatilor. Astfel, in celula lui Ursu au fost adusi Marian Clita si Radu
Gheorghe, ambii condamnati la inchisoare pentru furt. In ziua de 17 noiembrie
1985, dupa ce a acuzat dureri abdominale, Gheorghe Ursu a decedat in Spitalul
Penitenciarului Bucuresti. El fusese internat cu diagnosticul de
"peritonita generalizata prin perforatii de ansa ileala". Cazul
mortii lui Ursu a fost preluat de Procuratura Municipiului Bucuresti, care a
stabilit ca moartea acestuia a fost patologica.
Din: Ziua si Adevarul, 22.02.03
Se implinesc zece ani de cand un roman si-a dat foc pe partia din Poiana Brasov in semn de protest impotriva regimului Ceausescu
Numele: BABES;
Prenumele: LIVIU;data nasterii: 10 septembrie 1942; data decesului: 2 martie
1989; locul decesului: partia "Bradul" din Poiana Brasov; cauza
mortii: autoincendiere; semnificatia gestului: un om se pierde pe sine atunci
cand accepta "tavalugul". Ultimele sale creatii:
"Tavalugul" si "Grota cu masti".
Liviu Babes a fost declarat erou
printr-un gest al autoritatilor venite dupa 1996. Gestul lui nu a fost unul
disperat pentru ca nu i l-a impus nimeni, ci supremul gest de demnitate al unui
om care a refuzat convietuirea cu raul. Despre toate acestea si mai mult chiar,
intr-un interviu cu sotia lui Liviu: Etelka Babes.
- Ce fel de om era Liviu Babes?
- Era un om obisnuit care aprecia
valoarea si era pentru ea si mai ales pentru creatie. Era pictor amator,
ceilalti spun ca era chiar unul bun, si mai ales, punea foarte mult suflet in
tot ceea ce facea. Era un om responsabil de faptele lui si intelegea sa-si
extinda aceasta atitudine pana in gesturile marunte.
- Cum credeti ca a ajuns sa faca
acel gest?
- A fost surprinzator si pentru
mine. Nu inteleg nici acum si nu voi intelege niciodata. Nu mai suporta. Nu
credeam ca il afecta atat de mult. Nu mai era comunicativ in ultima vreme, desi
pana atunci el era un om foarte vesel, sustinea cu mare dragoste orice
reuniune. Era un "pontos", as in bancuri.
- Care era perceptia lui asupra
oamenilor din jur si a reactiilor acestora la ceea ce ni se intampla tuturor?
- Totdeauna se intreba cum de mai
rabda semenii absurdul zilnic, de ce il accepta. "Ce fel de oameni suntem noi?" - se
intreba foarte des. Eu eram mai rabdatoare. Intotdeauna am crezut ca dupa rau
urmeaza si bine. El, nu. Era foarte afectat de neseriozitatea celorlalti, de
delasare. Era foarte revoltat de atitudinea generala a celor din jur. Daca ar fi trait acum, nu stiu cum ar fi
suportat ceea ce ni se intampla.
- Chiar, cum credeti ca ar fi
reactionat la realitatea momentului actual?
- El nu accepta sa ne lafaim in
mocirla. Ori asa, ori asa. De exemplu, una din ultimele lui picturi se
intituleaza "Tavalugul". Imi spunea adesea: "Uite, vine
tavalugul si noi stam si ne supunem. El vine si noi stam". Acum inteleg ce
vroia sa spuna. Era cu mult inaintea mea si a celorlalti. Eu, ca femeie,
trebuia sa lupt pentru casa, pentru familie, odata m-am si batut pentru ratia
lunara de cinci oua. De aceea, nu pot sa inteleg cum regreta unii oameni acele
vremuri. Daca nu erai smecher, nu aveai. Trebuia sa te descurci. Se spune adesea
ca Ceausescu ne dadea case. Unii aveau, altii nu, insa. Oamenii au uitat.
Oamenii nu se gandesc ca el a
facut gestul acela pentru noi toti. El nu era un foarte bun vorbitor de
engleza, dar era un autodidact si a scris acel mesaj in engleza, sperand ca
vreun strain de pe partie il va citi pentru a transmite mai departe ceea ce noi
nu aveam curajul sa spunem. De altfel, asa a si fost, pentru ca primul care a
ajuns la el si a citit mesajul a fost un olandez. Oamenii nostri nu inteleg. Nu
tin sa pledez pentru cei din Occident (nu am fost niciodata in strainatate),
dar imi pare rau pentru ceea ce ni se intampla. Au plecat unii care au profitat
de libertatea obtinuta dupa 1989 si care nu inteleg pretul cumplit al obtinerii
acestei libertati. Iar in continuare?... Au fost zile negre pentru noi in
acesti zece ani. Am fost si aproape somera... Probabil ca el trebuia sa se
nasca in alta parte. Alta era lumea care i se potrivea.
- Care credeti ca este raspunderea
celor care ne conduc destinele, facand, desigur, legatura cu cele spuse de dvs.
si cu gestul pe care sotul dvs. l-a facut?
- Ei sunt vinovati pentru ca,
daca tot s-au luptat sa ajunga acolo, trebuie sa-si dea seama ca au si o mare
raspundere. Oare cum se gandesc ca nu vor fi trasi la raspundere? Oare cum pot dormi noaptea? Mie, cel putin, nu mi-ar placea sa traiesc
intr-un palat poleit, iar altii langa mine sa sufere si sa se zbata in mocirla.
Noi am fost creati pentru ceva bun, acesta cred ca este scopul pentru care
Dumnezeu ne-a lasat pe Pamant. Conducatorii sunt primii care au obligatia de
a-si pune problema in acesti termeni. Dar, daca si ceilalti ar da dovada de
fermitate, cei care ne conduc si-ar pune mult mai des problema conduitei lor. Eu,
insa, tot mai sper. Nu
stiu in ce. El a gandit
si a prevazut toate acestea. Tablourile lui erau foarte bine gandite. Una
dintre lucrarile lui se intitula "Labirintul" si il are in mijlocul
ei, foarte sters, pe Isus pe cruce. Noi nu eram habotnici, dar adesea imi
spunea: "Vezi, aceasta este singura noastra solutie - credinta. Sa avem un
crez puternic. Dar pentru a ajunge la el trebuie sa treci printr-un
labirint. Unii reusesc,
altii nu".
Pentru el, cel mai important
lucru era creatia, valoarea si creatia. Se revolta fata de lipsa noastra de
efort in acest sens, ca noi, in loc sa cream, ne facem ca muncim, pentru ca ei
se fac ca ne platesc. Era foarte constiincios. Pentru mine ramane in continuare
o enigma. Doar dupa ce l-am visat m-am mai linistit. Era fericit. O fi bine?
Si-o fi gasit linistea? Nu stiu. O fi iesit din labirint? Nu stiu...
A consemnat: Rodica Vasilcan
Interviu apărut în: România liberă, 2.3.99
La 31 august, Dan
Desliu (1927-1992) ar fi implinit 70 de ani. Dupa cum se stie, el a disparut, in imprejurari
considerate ciudate, in vara lui 1992. Nu s-a putut dovedi ca moartea lui a
fost altceva decit un accident. Speculatiile care s-au facut atunci aveau un
anumit temei in trecutul sau nu prea indepartat, cind poetul intrase in
disidenta fata de regimul ceausist si fusese marginalizat. Mina lunga a, fie si
defunctei, Securitati a putut fi vazuta de aceea ca avind legatura cu moartea
poetului. Nu ma pot pronunta categoric in aceasta privinta. Inclin totusi sa
cred ca a fost vorba pur si simplu de o nenorocire. Faptul ca Dan Desliu a
reprezentat, in ultima parte a vietii sale, un caz politic, n-avea insa cum sa
nu-i coloreze politic moartea.
La cazul ca atare
as dori sa ma refer in editorialul meu de astazi. Dupa debutul sau in Lumea lui
G. Calinescu, in 1945, cu versuri, as spune, normale, si pentru epoca, si
pentru virsta autorului, dupa traduceri din Valery, dupa o scurta cariera
actoriceasca intre 1946 si 1948 (poetul absolvise Conservatorul de Arta
Dramatica!), Desliu a devenit redactor al Scinteii si, ca poet, beneficiarul a
trei Premii de Stat, imediat dupa crearea lor in 1949. Lazar de la Rusca si Minerii din Maramures
au fost lecturi obligatorii pentru multe promotii de elevi din anii ^50. Numele poetului a fost asociat, chiar si
dupa caderea in desuetudine a realismului socialist, de propaganda oficiala
prin intermediul literaturii. In anii '60-'70, autorul celor mai celebre poeme
agitatorice ale inceputurilor comunismului romanesc nu s-a mai bucurat de
consideratia criticii. Biografia lui literara parea incheiata.
Spre surprinderea multora, Desliu
a devenit unul dintre contestatarii ideologiei care-i adusese notorietate.
Disidenta lui se deosebeste de aceea a lui Paul Goma sau Dorin Tudoran tocmai
pentru ca trecutul lui se deosebeste de acela al mai tinerilor sai colegi de
breasla. Goma sau Tudoran nu s-au aflat printre creatorii si, totodata,
profitorii sistemului. Ei au fost de la inceput in conflict cu sistemul: mai
intii, ca atitia alti scriitori, in chip nedeclarat, refuzind criteriile
tematice si valorice oficiale, apoi, in chip fatis, ceea ce a condus la
alungarea lor din tara. Desliu a trebuit sa faca el mea culpa. Este, daca nu
gresesc, singurul scriitor roman care a recunoscut ca a gresit si care s-a
angajat public sa nu mai tolereze nici o manipulare ideologica si politica a
literaturii inca din timpul regimului comunist, asadar, in plina dictatura. A
rupt-o cu propriul trecut, fara sa se crute. Daca riscurile erau aceleasi in
toate cazurile (marginalizarea, interzicerea sau exilul), exista la Desliu o
componenta morala autocritica pe care n-o gasim, din motive asupra carora nu e
nevoie sa starui, la alti disidenti. Curajul lui la un moment dat s-a bazat si pe
puterea de a se dezice de lasitatile de dinainte.
Cazul Desliu mai este instructiv
si pentru ca arata celor care ii culpabilizeaza astazi pripit si in bloc pe
scriitorii deceniilor de comunism ca a existat o disidenta variata, atit ca
forme de exprimare, cit si ca substrat intelectual, politic si moral, in care
si- au dat mina generatii si biografii diferite.
România literara
nr. 36 din 10 septembrie 1997
Cititorii
României literare au observat, desigur, că articolele publicate în această
pagină sub genericul "Actualitatea" îsi propun si altceva decât numai
să cadă, cu strictete, pe "actualităti". Sfera actualului este mai
cuprinzătoare si există evenimente din trecut care, prin semnificatie, prin
mesaj, spun mai mult prezentului decât altele ce se produc chiar sub privirile
noastre. Trecutul, istoria, vietile oamenilor de altădată răspund uneori mai
deplin si mai concludent întrebărilor pe care ni le punem sub presiunea trăirii
în imediat.
Cazul poetului Dan
Desliu, de pildă, un caz încheiat, cum s-ar putea spune, un caz mai degrabă
vechi, istoric vorbind, este departe de a fi si unul inactual. Existenta
acestui protagonist al miscării literare postbelice, existentă atât de
fracturată si încheiată tragic, este în consonantă si azi cu probleme care
agită, si uneori obsedează constiinta publică românească. Cine este preocupat
de motivele aderării multor intelectuali, în acest veac, la comunism, mari
scriitori, mari artisti, aderare convinsă ori numai oportunistă, de trezirea
unora dintre ei, mai târziu, din "rătăcire", de felul cum unii si-au
recunoscut culpele iar altii nu, de valoarea morală a recunoasterii culpelor,
de motivatia disidentelor de la noi, atâtea câte am avut, cine este preocupat
de astfel de chestiuni si de altele din aceeasi categorie, va găsi în cazul
poetului Dan Desliu un element de raportare dintre cele mai semnificative.
Invocarea acestui caz mi-o
prilejuieste aparitia relativ recentă a unui volum de Convorbiri cu Dan Desliu
(ed. Eminescu, 1998), realizat de Daniel Nicolescu, tânăr editor si publicist.
Convorbirile au avut loc în anii 1990-'91 si apar abia acum, la aproape sapte
ani de la moartea neasteptată a poetului, întâmplată la sfârsitul verii lui
1992 (si nu 1993 cum notează eronat autorul Convorbirilor).
De ce vorbesc despre un caz Dan
Desliu? Pentru că la noi
manifestarea sa a fost singulară si pentru că, fiind astfel, a stârnit destulă
vâlvă.
Sunt multi la noi cei care,
initial, în primii ani de după război, au aderat la comunism, l-au slujit cu
fervoare iar mai târziu au renuntat, revizuindu-se în tăcere. S-ar putea spune
despre ei că au "uitat" optiunea de la început. Dacă cineva le-o
aminteste tresar mirati.
Altfel a actionat Dan Desliu. Pe
cât de zgomotoasă i-a fost aderarea, în anii când trecea drept copilul teribil
al "revolutiei", tot pe atât de zgomotoasă i-a fost si renuntarea,
debarasarea de convingerile "revolutionare". Cam de pe la sfârsitul
anilor '70, si în special după iunie '71, când Ceausescu si-a lansat revolutia
lui culturală, Desliu a început să formuleze tot mai ritos critici la adresa
liniei oficiale, din interior mai întâi, comitând asadar un act de disidentă,
iar după 1980 din afară, căci demisionează din partid, devenind în felul acesta
opozant declarat. Se mentine totusi Desliu pe pozitii de stânga, cât de cât, ca
atâtia alti fosti militanti din occident si de la noi care, despărtindu-se de
comunism, s-au îndreptat spre o stângă ceva mai liberală? Nu a procedat astfel
Desliu ci a respins ferm orice tendintă de regrupare la stânga a dezamăgitilor
de comunism. În ultimul an de viată făcea elogiul monarhiei si al Regelui
Mihai. (Un gest asemănător, încă mai neasteptat, l-a făcut, tot înainte de a
muri, si Titus Popovici).
Radicalismul trecerii pe alte pozitii
decât cele adoptate cândva îmi pare să-l caracterizeze mai mult decât pe altii
pe Dan Desliu, acuzat pe nedrept de trădare interesată a "cauzei"
când, mai mult decât orice, gestul său era unul de revoltă fată de sine. Ar
trebui să se tină seama de faptul, că "trădările" acestui om au
survenit în împrejurări dintre cele mai riscante pentru el, când Ceausescu
părea de neclintit, cum a si fost de fapt încă vreo zece ani, iar Desliu l-a
înfruntat deschis. Ar fi putut apoi să fructifice, dacă era interesat,
conjunctura favorabilă de după decembrie '89, când noua putere si l-a vrut
aliat, el situându-se însă, si atunci, tot în opozitie.
La acest om al determinărilor
categorice si al polemismului vehement din atâtea discursuri rostite în
adunările scriitoricesti, surprinde, în Convorbiri, tonul măsurat si dispozitia
comprehensivă, grija pentru nuante si pentru menajarea intimitătii altora,
retinerea de a trage concluzii definitive pe baza informatiilor obtinute
indirect, scrupulul de a nu răni când nu este cazul. Cel mai aspru, cel mai
neconcesiv pe sine se judecă, realizând în mediul nostru, în lumea noastră nu
numai literară, o performantă unică. Fiindcă într-adevăr, cine a mai rostit la
noi, revăzându-si trecutul, asemenea autoînvinuire cu valoare de testament
moral: "Tinerii sau mai putin tinerii să nu-mi urmeze niciodată
exemplul. Nu trebuie să
accepti ceea ce simti că nu trebuie acceptat. Există lucruri pe care, oricât de
mult te-ar costa, nu trebuie să le faci. Si există, dimpotrivă, lucruri pe
care, oricât ai pierde, trebuie să le faci neapărat".
La început însă, la cei 18 ani câti avea Desliu când, în 1945, intra în Partidul Comunist, nu simtise că apucă pe o rea cale, că acceptă ceva ce "nu ar fi trebuit să accepte", cum la sfârsitul vietii îi sfătuieste pe tineri să nu facă. "Am făcut-o din convingerea că poate să iasă un lucru bun", va spune despre gestul prim al aderării la comunism, spre a adăuga imediat că iesise "cu totul invers decât credeam". Îsi refuză, pentru eroarea de a fi aderat, circumstanta atenuantă a necunoasterii, argumentul la care multi apelează, că ei nu au stiut exact despre ce e vorba, că nu li s-a spus, că n-au detinut toate datele etc. Nestiinta nu poate fi o scuză valabilă pentru nimeni, si nici pentru el: "...a fost si a rămas dezonorant faptul că m-am asezat la aceeasi masă si am mers pe acelasi drum cu pecereul. «Eu nu am stiut si nu m-am lămurit». Informează-te, neică!"
Neinformarea, necunoasterea, angajarea fără a cerceta sunt totusi vini
usoare fată de acceptarea în cunostintă de cauză a făptuirii răului, a
obligatiei, de pildă, de a comite delatiuni. Este păcatul cel mai greu, din perioada avântului
revolutionar, pe care Desliu are a si-l reprosa. Într-o sedintă îl denuntase pe
Marcel Breslasu pentru poeziile intimiste pe care acesta i le citise în
particular, "unul din lucrurile de neiertat pentru constiinta mea, un
lucru pe care nu voi putea niciodată să-l repar". E greu de înteles cum se
putea ajunge la asemenea fapte dar încă si mai greu de înteles este comportarea
victimei care, nu numai că, în acea sedintă, îsi turnase cenusă în cap, dar si
venise să-i multumească denuntătorului, între patru ochi, "pentru
ajutor". Urâte si încurcate vremuri!
Spuneam că Dan Desliu, în
mărturisirile făcute interlocutorului său, este mai repede dispus să se
autoînvinuiască, astfel cum am văzut, decât să arunce cu piatra în directia
altora, fie ei si personaje de verificată reputatie "rea". Dogmatici
intratabili ca Novicov, Selmaru, Sorin Toma, maleficul Beniuc, sunt judecati
fără vehementă, priviti mai degrabă cu umor, văzuti ca oameni căzuti si ei sub
vitregia vremurilor. Sentinte drastice, definitive, pronuntă rar, căutând cel
mai adesea să descifreze resortul lăuntric, mecanismele ascunse ce au dictat o
anume comportare, fie ea si blamabilă. Cu atât mai mult este atent cu marii
scriitori ce pactizaseră, cum s-a tot spus, cu puterea comunistă în anii
postbelici, cu Sadoveanu, Arghezi, Călinescu, Ralea, cărora nu le aduce mai
deloc reprosuri, văzându-i mai ales prin prisma actelor benefice pe care le-au
săvârsit atunci. Au apărat cu prestigiul lor breasla de loviturile prea dure,
atât cât au putut, girând unele initiative mai curajoase ale tinerilor,
obtinând unele înlesniri materiale pentru scriitori de la autorităti. Acum este
încredintat că acei mari oameni nu aderaseră din convingere la regim, că se
văzuseră obligati, fiecare, dintr-un motiv sau altul, să încheie amintitul
pact, iar în sufletul lor regretau. Poate că, în alte conditii, s-ar fi
împotrivit: "...eu sunt convins că nici el (Arghezi, n.n.), nici
Sadoveanu, nici Călinescu, nici Ralea si nici altii, care păreau că se raliază,
nu erau în adânc convinsi de asta si nu doreau în fapt să colaboreze. A fost
perioada lui «n-avem încotro», care a durat destul de mult". Faptul s-ar fi
petrecut si mai târziu, în anii '80, când ceausismul "devenise, efectiv, o
năpastă" si când Desliu crede a deslusi, la exponenti ai vietii literare
ce păruseră perfect obedienti, ca G. Ivascu, semnele unei "rezistente
lăuntrice".
Pentru că am vorbit de anii '50
si '80, corespunzători epocii Dej si, respectiv, epocii Ceausescu, este locul
să arătăm că primul interval este privit de Dan Desliu cu mai multă îngăduintă
decât al doilea, spre acesta îndreptând cele mai multe vituperări. Omeneste îl
putem întelege pe Desliu, epoca Dej fiind pentru el epoca tineretii, dar
cântărind realitătile cu măsuri afective el le si deformează. I se pare că în
anii cincizeci, echipa de la conducere "a stiut să trateze altfel sfera
artei si culturii", adică altfel (si deci mai bine) decât a făcut-o, în
anii optzeci, echipa lui Ceausescu, atât de altfel încât în vremea celui mai
compact dogmatism s-ar fi putut, chipurile, "să publici o carte de poezie
în care să nu fie vorba de putere". Nu se cunosc astfel de cazuri, după
cum tot neadevărat este că, în anii '80, "nu mai puteai să publici o carte
de versuri în care nu era măcar o poezie directă în legătură cu El si cu
Ea". Exagerări, si într-o privintă si în cealaltă, răsfrângând o
subiectivitate care, privitor la anii tineretii celui ce se confesează, înclină
mai degrabă să absolve decât să incrimineze, aceasta întâmplându-se nu doar cu
marii scriitori "colaborationisti", dar si cu unii mânuitori de la
vârf ai puterii, precum Chisinevschi. Invocând argumentul că nu judecă decât
întemeindu-se pe ce a trăit el însusi, Desliu trage o concluzie mai degrabă
pozitivă despre satrapul culturii din perioada dejistă, acesta fiindu-i,
personal "de fiecare dată de folos, de ajutor".
Este adeseori subiectiv Dan Desliu
în mărturisirile sale, actionat de afecte, de simpatii sau antipatii si,
într-adevăr, nu vom putea deslusi din relatările lui imaginea cea mai fidelă a
epocii literare postbelice, în evenimente si oameni. Dar nici infidelă nu putem
spune că este. Ce e incorect în detalii se corectează în reprezentarea de
ansamblu.
Mai importantă decât
reconstituirea epocii este însă în aceste Convorbiri îmbogătirea cu numeroase
noi elemente a imaginii despre cazul Dan Desliu. Un caz cu valoare de unicat în
istoria noastră, nu doar literară, de după al doilea război mondial. Nu avem
alt exemplu de totală dezicere de comunism a unui fost înflăcărat militant,
dezicere săvârsită în anii când comunismul era încă puternic în toate
institutiile lui, de o strivitoare fortă opresivă. Putini au cutezat, ca
Desliu, să le înfrunte din interior, fără alt punct de sprijin decât propria
îndârjire neistovită.
România literară
nr. 27 din 7 iulie 1999
Monica Lovinescu deplîngea nu de mult, într-un număr din România
literară, faptul că tocmai cărtile care dau seama despre trecutul
românilor, cu toate ororile lui, nu sînt comentate. Că aceste cărti nu se vînd tine de mizeria
financiară, că nu se scrie despre ele tine de mizeria morală, comenta Monica
Lovinescu. Alain Besançon atrăgea atentia, de altfel, în Nenorocirea
secolului, că termenii amnistie si amnezie marchează
condamnarea comunismului ca "ism" totalitar: călăii sînt amnistiati,
iar cei care ar trebui să ia pozitie suferă de amnezie. Este adevărat că aceste
cărti nu mai au parte de o mediatizare intensă, dar despre ele s-a scris si se
scrie încă. Cert este,
însă, că ele nu mai au impactul din 1990. Pînă si best-sellerul lui Ion Ioanid,
Închisoarea noastră cea de toate zilele, dacă ar apărea acum pe piata de
carte cu un al saselea volum, nu ar mai avea forta de bumerang din
1990-1995. Sînt curioasă
dacă reeditarea de către Humanitas a valoroasei cărti va avea efectul scontat.
Avînd în vedere cele cîteva sute de cărti de acest gen (care au apărut după
căderea comunismului) s-a vorbit, la un moment dat de un fel de blazare a
cititorului, de o sufocare a lui si chiar de o "monotonie a ororii".
În constiinta românilor, reeducarea de la Pitesti a constituit punctul crucial:
comentariile asupra acestui fenomen au generat, cu totii ne aducem aminte,
discutii furtunoase si speculatii pînă la capătul abominabilului. Atentia
românilor asupra propriului lor trecut sumbru a fost distrasă, însă, de tranzitia
zgomotoasă de care are parte tara noastră. De Grand Guignolul zilelor noastre.
De aceea, sînt prizate acum eseurile politologice care dezbat România actuală
si nu retrospectivele moralizatoare. Carnavalescul decăzut depăseste eticul sau
îl diminuează prin infuzia de operă bufă.
Să mă întorc, însă, la tinta acestui articol. Cărtile despre Gulag (fie acesta
românesc sau nu) nu mai au prospetimea impactului de odinioară si, de aceea,
ele sînt comentate sporadic, poate chiar în pripă. Nu mai există explozia luărilor de pozitie de
odinioară. Nu mai există un buchet de arome critice. Există, însă, cîtiva comentatori fideli ai acestui
gen de scrieri. Ei se cuvin a fi amintiti tocmai fiindcă de ani de zile fac
lucrul acesta si nimeni nu i-a adunat niciodată la un loc. Acesti fideli au
abordat întotdeauna cărtile despre Gulag cu seriozitate si cu o patimă mai mult
sau mai putin voalată de a scoate adevărul la suprafată. S-au deosebit prin
stil si vîrstă, si, poate, chiar prin aprofundarea ororilor comunismului, dar
în comun le-a fost predilectia pentru acest gen de cărti.
Monica Lovinescu si Virgil Ierunca ar fi primii care ar deschide această listă
de fideli ai Gulagului, ca să-i numesc cumva. Ar urma, apoi, Adrian Marino
care, la un moment dat, a sustinut chiar un serial în 22. Doina Jela se
cuvine a fi amintită, la rîndu-i, cu cele trei cărti: Cazul Nichita Dumitru,
Această dragoste care ne leagă si, de curînd, Spovedania unui tortionar,
o premieră în Est. Există si trei tineri eseisti mai putin cunoscuti, dar care
au dovedit un "apetit" profund pentru cărtile despre Gulagul
românesc: Sanda Cordos, Mariana Net si Vlad Pavlovici. Eu însămi am tinut
rubrica "Gulag" timp de cinci ani, în revista Steaua, realizînd
mai apoi o teză de doctorat pe această temă si urmînd să tin un curs despre
Gulagul românesc în anul universitar 1999-2000. Ar mai putea fi amintiti,
partial, pe lista "expertilor" Stelian Tănase si Vladimir Tismăneanu
(ultimul fiind interesat mai mult de fratricidul comunist la vîrf, din istoria
noastră, si mai putin de Gulag). Timisorenii Smaranda Vultur, Viorel Marineasa,
Daniel Vighi si Valentin Sămîntă s-au specializat pe tema deportării, ceea ce
nu este putin lucru. O scurtă perioadă, imediat după decembrie 1989, au scris
constant despre cărtile Gulagului - Florin Manolescu, Nicolae Balotă si
Cristian Moraru. Mai tîrziu Alina Mungiu si Lászlň Alexandru au radiografiat
succint sau tangential cărti si idei despre Gulag. Numere tematice despre Gulag
au fost realizate în revistele 22, Echinox, Apostrof, Vatra, Orizont si Magazin
istoric. Televiziunea are si ea două fidele ale temei Gulagului: Lucia
Hossu-Longin si, sporadic, Mariana Sipos. Trebuie apoi amintită Asociatia
Fostilor Detinuti Politici care publică de cîtiva ani "Documentele
Rezistentei". Se cuvine remarcată revista si fundatia Memoria ca
portdrapel al fostilor detinuti politici, dar si Academia Civică, care girează
simpozioanele de la Sighet si "Analele Sighet". Nu trebuie scăpate
din vedere nici cele cîteva edituri care au colectii specializate pe Gulag:
Marineasa de la Timisoara (axată pe mărturii despre deportare si despre
rezistenta din munti), Ramida, Albatros, Humanitas (prin colectia
"Procesul comunismului", dar si înainte de lansarea acesteia) ori
chiar Vremea cu "dosarele" ei controversate - toate patru-n
Bucuresti. Directorul Editurii Ramida, Mihai Rădulescu, are la activ mai multe
cărti despre Gulag, dar aportul său esential este masiva "Istorie a
literaturii de detentie" din care a publicat deja două tomuri, primul
fiind o sinteză a tuturor mărturiilor ori comentariilor despre reeducarea de la
Pitesti. Ar trebui să adaug, poate, si Institutul National pentru studiul
totalitarismului cu revista acestuia, dar am rezerve fată de functionalitatea
lor.
Cu sigurantă, mi-au scăpat si alti ucenici ai temei aici discutate, fată de
care îmi cer scuzele de rigoare; am încercat să monitorizez cam tot ce s-a
scris si comentat despre Gulagul românesc, dar nu pot evita lacunele datorate
proastei difuzări si tirajelor confidentiale în care apar cărtile despre
detentia politică si revistele în care sînt comentate acestea. Toate numele
pomenite mai sus cred însă că au darul să compenseze indiferenta actuală a
criticii fată de cărtile cu substrat etic despre trecutul apropiat al
românilor. Fireste că expertii temei sînt putini la număr, dar ei nu sînt de
lepădat; dimpotrivă.
România literară
nr. 28 din 14 iulie 1999
This week, Romanians
were allowed access for the first time to the secret files kept on them by the
notorious communist-era secret police, the Securitate. But the opening of the
archives has renewed a dispute between those Romanians who oppose public access
to the files and those who say the documents are necessary to help the country
come to terms with its often troubled past.
Prague, 30 March 2001 (RFE/RL) -- Earlier this week (Wednesday)
Romanians were given the opportunity for the first time to view their communist-era
secret police files.
Like most former Eastern bloc countries, Romania has been divided on the issue
of access to secret-police files since the collapse of communism 11 years ago.
But the debate has been particularly tense in Romania, where a vast communist-era
surveillance network contributed to a proportionally larger number of files
being compiled than in other countries in the East.
The path to granting public access to the files was cleared in 1999, when the
Romanian parliament passed a law aimed at releasing previously protected
information about the Securitate, the country's infamous communist-era secret
police.
The law passed after six years of parliamentary debate. Critics say the law was
gradually amended into a weaker version of the original bill put forward by a
prominent former political prisoner (Christian Democrat politician Ticu
Dumitrescu). But it still provided for the creation of a special parliamentary
committee, known as the CNSAS, to manage the files, most of which are still being
kept in the archives of the Romanian Intelligence Service, or SRI, the
successor to the Securitate.
It has taken the CNSAS more than a year's preparation to enable the opening of
the files, which finally began this week. Romanians who hold current citizenship
-- or held it at any given time after 1945 -- can now find out whether they or
their next of kin had a Securitate file and what it contains.
Among the data included in the files are details about the informant. However,
only some of the files are said to contain the actual name of the informant --
in most instances, a code name is used instead.
CNSAS spokeswoman Carmen Pescaru told our correspondent that according to
estimates, there are some 60 kms of files in the archive of the Romanian
Intelligence Service, even though the SRI itself puts the volume at only 20
kms. Pescaru adds that the Securitate may have had as many as 700,000
informants working in Romania, a country of some 20 million.
"There were between 400,000 and 700,000 informants, each of whom was
responsible for spying on two or three people. This is information provided by
[CNSAS] President Gheorghe Onisoru."
Pescaru says both the law and the CNSAS committee are important steps toward
Romania's eventual entry into NATO and the European Union.
"In my opinion, we -- Romanians -- should very clearly define what we
want. If we say we want to join NATO and the European Union, I believe that the
existence of this institution is absolutely necessary."
But Pescaru says that so far relatively few Romanians -- just over 1,000 --
have filed written requests to see their record. This does not seem much
compared to former East Germany, where since 1992 more than 3 million people
have asked a specially created office to let them inspect the estimated 180 kms
of files kept by the infamous Stasi secret police.
More recently, some other countries from the former communist bloc have also
created committees to tackle the thorny issue of secret police files.
In Poland, some 5,000 people have turned to the Institute of National
Remembrance, created last year to manage the dossiers kept on them by the
Polish communist police. In Bulgaria, where parliamentary elections are due in
less than three months, recently approved legislation provides for the creation
of a seven-member commission appointed by parliament and the government, which
will gather and analyze information from secret-police files.
In Romania, the CNSAS published the names of candidates in last year's election
who used to be Securitate informants or officers. But the law does not bar
those who did have connections with the secret police from running for public
office.
Besides studying their private file, Romanians can submit official requests to
find out whether public office holders were connected to the communist secret
police. But they are not entitled to inquire whether ordinary citizens -- for
example, somebody's neighbor -- were Securitate collaborators.
By law, the CNSAS is the rightful owner of the Securitate files, which are now
in the archives of the SRI and other Romanian secret services. There is one
exception, though -- files considered threatening for the country's national
security.
An SRI spokesman, speaking under the condition of anonymity, told RFE/RL that,
in assessing a file's impact on national security, both the SRI and CNSAS must
observe a set of existing laws.
"We have to observe, first of all, the national security law, the SRI law,
and the national archives law -- a law that regulates all archives in Romania.
There are other regulations, too. But I repeat, decisions regarding national
security are made jointly [by the SRI and CNSAS]."
But analysts say that national security protection is mainly an excuse for the
secret services to withhold compromising files. Berlin-based journalist William
Totok -- a former ethnic-German dissident from Romania and author of a book on
the means of repression used by the Securitate -- says that this provision in
fact protects the identity of former Securitate agents.
"Even though [the law] provides for the CNSAS to reveal the identities of
the former Securitate officers, the SRI can place the file under embargo,
evoking the law regulating state secrets, and thus the contents of the file
remains unknown to the CNSAS."
More than one year after the law came into force, Romanians remain divided over
its usefulness. Some officials, including President Ion Iliescu -- a former
communist -- and Prime Minister Adrian Nastase, have said the law will prevent
national reconciliation. Nastase, himself a law professor during communism,
accused the investigative committee's staff of trying to squeeze advantages
from their government-funded jobs. He said they will "lick the files for
many years to come."
But writer Totok, who was detained by the Securitate during communism, says
that the law -- despite its serious flaws -- will help Romanians to try and
come to terms with their painful past.
"I think that the Romanian law [will] allow an opening and even a more
careful assessment of the past 40 years of communism."
Some of those who get to see their files will have to live with the trauma of
painful revelations about friends or relatives who were enlisted to spy on
them. Constantin Badea, an engineer who worked in France during a part of the
communist era, was among the first to see his file this week. Badea was
monitored by the Securitate until 1986, wrongfully suspected of being a French
spy. He says he cannot reverse the past injustices, but seeing his file will
help his family and children understand his painful past.
"After 10 years of harassment and another 10 years of waiting -- 20 years
altogether -- I cannot use this file for myself. But to educate my children and
their children -- yes, it is useful to see."
Badea says that he discovered the identity of all the friends and colleagues
who reported on him. But even though many of them are still alive, he does not
want revenge. He says it is simply enough to see his own file.
Vor dreißig Jahren, im Frühjahr
1977, startete Paul Goma seine spektakuläre Protestaktion, der sich damals
viele rumänische Bürger angeschlossen haben. Auch Sie wollten die Goma-Aktion
unterstützen. Was ist damals eigentlich geschehen?
Carl Gibson: Als ich mich entschlossen habe, mich der von
Goma ins Leben gerufenen Menschenrechtsbewegung anzuschließen, handelte ich als
ein Sympathisant, der zunächst eigene Zwecke verfolgt. Das heißt, ich
beabsichtigte durch die Teilnahme an der Charta 77-Solidaritätsbewegung, die
Respektierung der Menschenrechte einzufordern - für mich und meine Familie;
d.h., eine schnelle Ausreisemöglichkeit in die Bundesrepublik Deutschland zu
erhalten. Die Absicht, durch mein nichtkonformes Handeln auch die Gesellschaft
verändern zu wollen, hatte ich damals als 18-Jähriger sicher nicht. Ich agierte
als kritischer Bürger, nicht als bewusster Regimegegner oder Dissident.
Ich wurde in der
Nähe von Gomas Wohnsitz in der Drumul Taberei, Wohnblock Z 21, wenn ich mich
richtig erinnere, von drei Geheimdienstleuten in Zivil verhaftet, dann im
Innenministerium verhört und schließlich mit Eskorte zurück nach Temeswar/
Timişoara gebracht, um dort weiteren Verhören unterzogen zu werden.
Den noch 1977 in die Verbannung geschickten Goma traf ich erst später in Paris, wo er mir einen seiner politischen Romane schenkte.
Sie waren mehrere Male verhaftet. Was hat man
Ihnen vorgeworfen? Wer hat sie verhört? Hat man Sie auch bestraft?
Über meine
oppositionellen Aktivitäten, seit der Goma-Bewegung bis zu meiner Ausreise im
Oktober 1979, habe ich in zwei ausführlichen Interviews mit dem Sender Radio Freies
Europa berichtet, die mehrfach ausgestrahlt wurden und auch von den
Folterknechten verfolgt wurden.
Während der
zahlreichen Verhöre bei der Securitate in Temeswar „befassten“ sich mit mir im
Wesentlichen drei Personen. Der Untersuchungsrichter Hauptmann Petre Pele,
Major Rudolf Köppe und ein älterer Offizier, Oberst Istrate. Von meinen
Freunden weiß ich, dass ein gewisser Major Indrei Nachforschungen über mich
angestellt hatte. Der brutalste unter den Geheimpolizisten der Securitate aus
Temeswar war allerdings ein gewisser Gantner oder Ganter. Von diesem wurde ich
am schlimmsten gequält.
Einige Monate nach
Beginn der ersten großen Menschenrechtsbewegung in Rumänien wurde mir im
Betrieb 1. Juni ein Schauprozess gemacht, der für die Securitate ein Fiasko
war, weil die Arbeiter bereits gegen die offizielle Doktrin aufmuckten und sich
solidarisch zeigten. Später wurde ich im Grenzgebiet, am Donauufer bei Orschowa
aufgegriffen und lange verhört, ohne verurteilt zu werden. Die Hauptverhaftung
erfolgte erst am 4. April, nachdem wir in Temeswar eine Regionalgruppe der
Freien Gewerkschaft SLOMR gegründet hatten, die im März in Bukarest von Ionel
Cană und anderen ins Leben gerufen worden war, aber kurz darauf zerschlagen
wurde.
Die SLOMR-Gründung
in Temeswar erfolgte in Übereinstimmung mit Dissidenten aus Bukarest. Von mehr
als zwanzig Personen, die das Gründungsdokument auch im Namen ihrer
Familienangehörigen unterzeichneten, konnten 16 Teilnehmer von der Securitate
namentlich identifiziert werden. Darunter befand sich auch der Präsident der
Temeswarer SLOMR, Professor Dr. Fenelon Sacerdoteanu, Oberst a.D. der
Rumänischen Armee, Teilnehmer am Russlandfeldzugs und früherer Leibarzt der
Geliebten von König Karl, Elena Lupescu. Dieser politische Freund, der sich
auch als Autor betätigte und eine Reihe von historischen Werken verfasste, die
nicht publiziert werden konnten, schloss sich der SLOMR aus Überzeugung an. Er
hatte nicht die Absicht, Rumänien jemals zu verlassen.
Nach zweitägigem
Verhör wurden Erwin Ludwig, gebürtig aus dem kleinen Grenzort Nero, und mir ein
kurzer Prozess gemacht; das heißt,
wir wurden diesmal ohne Verteidiger und ohne die Möglichkeit zu haben, uns zu
entlasten in einem formaljuristischen Prozess abgeurteilt und für ein halbes
Jahr in das Gefängnis Popa Şapcă gesteckt. Die Anklage lautete: Gründung einer
Organisation mit antisozialistischem und anarchischem Charakter.
Wenige Tage nach
meiner Entlassung im Oktober 1979 erfolgte meine Ausreise über Bukarest nach
Frankfurt am Main, nachdem meine Eltern bereits während meiner Haft übersiedeln
konnten. Erwin Ludwig durfte ein Jahr später ebenfalls auswandern.
Im Mai 2002 organisierte die Stiftung Academia Civică in Bukarest ein Treffen früherer Dissidenten und Oppositioneller.
Unter den Anwesenden befand sich auch Gerhard Kneip, der als SLOMR-Vertreter
aus Temeswar vorgestellt wurde. Sie selber waren einer der SLOMR-Gründer aus
Temeswar, was 1979 ja auch über Radio Free Europe bekannt gemacht worden war.
Haben Sie mit Herrn Kneip zusammengearbeitet? Was ist mit den SLOMR-Mitgliedern
geschehen?
Ich hatte die Idee
zur Gründung der Temeswarer SLOMR-Regionalorganisation. Die Gründungsidee
entstand in Bukarest nach Gesprächen mit Dissidenten. Ich habe die
Regionalorganisation dann organisiert und mit Hilfe von Erwin Ludwig aufgebaut.
Er hat nicht zufällig sechs Monate seines Lebens hinter Gittern verbringen
müssen.
Die von Ihnen
erwähnte Person ist mir unbekannt. Vielleicht agierte der Betreffende nach
unserer Verhaftung und Verurteilung, möglicherweise um weiterzumachen und die
Bewegung am Leben zu erhalten. Es ist bekannt, dass sie weiter bestand, in
Nachbarorten wie Arad, aber auch in anderen Landesteilen und vor allem im
studentischen Umfeld.
Nahezu alle
Unterzeichner der Temeswarer SLOMR-Bewegung, hauptsächlich Deutschstämmige,
durften Rumänien verlassen. Sie leben heute in der Bundesrepublik und können
als Zeitzeugen noch detaillierte Aussagen über das Erlebte machen. Leider ist
die Geschichte der Freien Gewerkschaft, die der Dissidenz und der Opposition in
Rumänien noch nicht wissenschaftlich aufgearbeitet.
Warum haben Sie sich für die Ausreise aus
Rumänien entschlossen?
Wer über mehrere
Jahre als notorischer Oppositioneller aufgefallen und in antikommunistische
Protestaktionen größeren Ausmaßes verstrickt war wie ich, hatte in dem
totalitären System der damaligen Zeit, das von einem autokratischen Diktator
dominiert wurde, keine reellen Entwicklungschancen. Im Gegensatz zu anderen
Idealisten deutscher Nationalität, die bleiben wollten und die Gesellschaft
kritisch mitgestalten wollten, sah ich meinen Weg im Westen, wo ich die
absolute Freiheit für meine Selbstverwirklichung vermutete.
Unmittelbar nach der
Entlassung aus der Haft nahm ich meinen Pass entgegen und verließ Rumänien. Das
materielle Erbe meiner Vorväter blieb zurück. Da meine Rehabilitation noch
nicht erfolgt ist, habe ich meinen Geburtsort und das Umfeld meiner Kindheit
und Jugend niemals wieder gesehen.
Im Westen angelangt,
ging die Opposition gegen das kommunistische Regime in Bukarest weiter und
hielt bis zur Revolution im Jahr 1989 an.
Sie haben Ihre Erinnerungen in einem noch
nicht veröffentlichten Buch aufgeschrieben. Was steht im Vordergrund Ihrer
Erinnerungen.
Das ist ein weites
Feld. Da auch Sie, lieber Herr Totok, lange in Haft waren, zufällig in den
gleichen Zellen bei der Securitate am Leontin-Sălăjan-Boulevard wie ich und
dort auch mit den gleichen Untersuchungsrichtern konfrontiert waren und deren
Verhörmethoden kennen gelernt haben, später auch im gleichen Gefängnis Popa Şapcă
in Temeswar einsaßen, wissen Sie ja, wie schwer es einem fällt, Erinnerungen niederzuschreiben. Ihr Band Die Zwänge der Erinnerung, bereits 1987
erschienen, in dem ich lesen kann, wie im eigenen Buch, verweist vielfach auf
diesen Zustand. Eine psychologische Blockade hält einen ab, alles noch einmal
durchleiden zu müssen. Ich habe lange gewartet, bis ich mich aufraffen konnte,
alles aufzuschreiben. Eine Aufarbeitung der Vergangenheit kann nur dann
erfolgen, wenn die tatsächlichen und konkreten Wahrheiten schonungslos genannt
werden. Die historische Wahrheit ist ein gutes Mittel gegen die Entstehung von
Mythen. In einem zusammenwachsenden Europa braucht man diese Wahrheiten.
Meine Arbeit trägt
die Überschrift Symphonie der Freiheit
und hat den Untertitel Über individuellen
Widerstand in einer Diktatur. Das Buch soll noch in diesem Jahr hier in
Deutschland erscheinen, später vielleicht auch in rumänischer Sprache…
Wie würden Sie Sich rückblickend bezeichnen,
als Dissident, als Oppositioneller? Als Unzufriedener mit den damaligen
Gegebenheiten in Rumänien oder nur als Gegner des Ceauşescu-Regimes?
Wir könnten jetzt eine sehr differenzierte Diskussion führen und genau darlegen, was jeden Begriff kennzeichnet. Das würde aber zu weit führen. In meinem Buch finden sich zahlreiche Antworten darauf. Wer über Jahre opponiert, macht viele Phasen durch und wandelt sich vom einfachen Unzufriedenen zum kritischen Bürger bis hin zum bewussten Oppositionellen, der ein Regime bekämpft. Nicht auf den Begriff kommt es an; auch nicht auf eine Selbststilisierung a posteriori. Sondern lediglich auf die Taten. Die Handlungen sprechen für sich – auch in der historischen Rückschau. Die Ereignisse sind noch jung. Helfen wir mit, das Bild der jüngsten Geschichte aufzuhellen.
Hören Sie hier auch ein ein rumänischer Sprache geführtes
RFE-Audio-Interview mit Carl Gibson anlässlich des 30-Jährigen Jubiläums der
Protestaktion von Paul Goma. 30
de ani de la Apelul lui Paul Goma – Interviu-RFE cu Carol Gibson, membru
fondator al SLOMR din Timisoara. Fisier audio.