Revoluţia din 1989

Interpretări conspiraţioniste şi deformări naţionaliste

Cu prilejul aniversarii Revolutiei Române din 1989 au aparut în decembrie 2007 numeroase articole, cu o tenta evident polemica, în care se reiau teze eronate, lansate deja în 1990. Raspîndirea prin intermediul internetului a acestor teze schematice care se bazeaza pe pure fictiuni de natura politico-resentimentara, care ignora orice alt punct de vedere, este un indiciu pentru precaritatea civismului, al bunului simt si, nu în ultimul rînd, al onestitatii stiintifice.

Astfel, textul lui Victor Neumann „Timişoara în memoria colectivă contemporană”, publicat în volumul „Revoluţia română din decembrie 1989. Istorie şi memorie”(a se vedea mai jos) a fost interpretat dintr-o perspectiva naţionalistă, camuflată într-o polemică. Privitor la aportul naţionalităţilor la revolta din Timişoara, autorului i s-a reproşat că ar idealiza modelul habsburgic. Polemica publicată în ediţia romănă a unui serviciu internaţional de ştiri electronice alternative administrat de mai multe organizatii radicale de dreapta culmineaza în aserţiunea: "Anticomunistul Neumann vrea să creeze mitul vechilor timişoreni care au făcut revoluţia, în contrast cu nou veniţii care au alterat spiritul oraşului."

Un atac similar împotriva lui Neumann a fost lansat şi în ziarul "Ultima ora". Vizavi de rolul scriitorilor germani din Timişoara (care faceau parte din Aktionsgruppe Banat - Grupul de Actiune Banat) ziarul amintit colportează unele afirmaţii ale lui Neumann, sugerînd ideea că:: "toţi aceştia erau marxişti, dar pentru că nu erau români, ca şi domnul Neumann". Insinuarea perfidă continuă cu remarca: "erau marxişti şi atât, ba încă excesiv de obedienţi, în spiritul teutonic cel mai pur."

Continuîndu-şi expunerea autorul articolului din „Ultima Oră“ ajunge la o concluzie mai mult decît aberantă: "domnul Neumann ne propune un proiect al secesiunii, urii şi trecutului, în care românii să fie cel mult toleraţi, ca o populaţie de rangul trei".

Într-un alt text intitulat "Cu oarece blasfemie, despre Revoluţia Română" postat tot pe internet - de data aceasta de către un anonim - se reiau alte interpretări naţional-conspiraţioniste vehiculate în diverse scrieri publicate imediat după 1990. Ţinta negativă principală a acestui text este Laszlo Tökes, care trebui discreditat cu orice preţ: "Duios, Revoluţia trecea, şi Tökes nici o treabă cu ea nu avea...".

Dar iată şi un alt pasaj din acest text care frizează absurdul:

"Şi aşa a fost găsit papagalul de William Totok, care a preluat pe nemestecate gogoriţa celor 60000 de morţi, şi a propagat-o prin Europa Liberă!
Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok de la cine a aflat această pretinsă informaţie?
Cum de nu l-a întrebat nimeni pe William Totok cum de brusc a putut vorbi la telefon cu Europa Liberă, tocmai în acele zile de stare de necesitate?"
(...) BBC, Vocea Americii, Deutsche Welle, Radio France Internationale (ultima cu oarece precauţie), toate au retransmis «ştirea» cu privire la cei 60000 de morţi, fără să mai aştepte confirmarea dintr-o a doua sau a treia sursă, pentru că nu exista decât o singură sursă: William Totok, pe care nimeni nu l-a întrebat de unde ştie ceea ce pretindea că ştie, iar Europa Liberă a preluat «ştirea» cu mare bucurie!"

Pentru autorul acestui articol postat anonim pe internet toate acestea sînt dovezi că Revoluţia a fost provocată de elemente care aparţin unor “servicii străine“.

Colportajele conspiraţioniste similare a răspîndit şi Liviu Vălenaş într-o carte apărută în anul 2010. Aici se poate citi următorul pasaj aberant:

„»Europa liberă« a fost întoxicată la sfârşitul lui decembrie 1989 cu cifra de »63.000 de morţi la Timişoara« de către un personaj dubios, William Totok, ziarist obscur şi scriitor fără operă, stabilit în Berlinul Occidental, originar din Banatul românesc. Fără a efectua o verificare prealabilă, »Europa liberă« a dat imediat pe post respectiva aberaţie. William Totok este fără îndoială autorul celei mai mari minciuni publicistice de după cel de al Doilea Război Mondial. Este evident că a fost dirijat de un servciu de informaţii străin, probabil KGB, însă nu e exclus nici amestecul serviciilor secrete iugoslave (UDBA), oricum aflate în strânsă colabrare cu KGB.“ (Fabrica de spioni, Editura Vestala, Bucureşti, 2010, p. 237.)

Fără a mai insista asupra conţinutului, reproducem aici un articol apărut prima dată în revista "22", apoi şi-n volumul "Aprecieri neretuşate". Adăugăm convorbirile telefonice pe care William Totok le-a avut după izbucnirea revoltei de la Timişoara cu mai multe persoane.

Textul a apărut sub titlul „O precizare necesară“ în revista „22“, nr. 51, 29.12.1993-4.1. 1994 şi-n volumul Aprecieri neretuşate, Eseuri, articole şi interviuri. 1987-1994, Editura Universităţii „Al. I. Cuza“, Iaşi, 1995, pp. 64-69.

hjs-online

O precizare necesară

Patru ani de la izbucnirea Revoluţiei anticomuniste şi anticeauşiste din România

William Totok

Pare aproape incredibil, dar e adevărat: Au trecut patru ani, de cînd Ceausescu a dispărut. Patru ani în care sperantele de atunci pentru foarte, foarte multi cetăteni ai României, pur si simplu, s-au năruit. Frigul atotstăpînitor este acelasi, cozile nu s-au micsorat. In schimb, oamenii au început să uite. Nu nostaligicii vechiului sistem se duc în pelerinaj la mormîntul fostului dictator, ci oamenii necăjiti, care nu mai înteleg nimic. Cu o obrăznicie nedisimulată atotputernicii de ieri se încălzesc la umbra atotputernicilor de azi. Exercitiile de democratie ale vechii nomenclaturi coincid întocmai cu propriile lor interese. Ieri securisti, azi întreprinzători, ieri comunisti, azi ultranationalisti, ieri atei, azi credinciosi s.a.m.d. Au trecut patru ani si nu "se stie" cine a tras în decembrie 1989. Nu se stie, cine au fost "teroristii" (pentru a folosi nefericitul sinonim pus în circulatie tot de "necunoscuti"). Nimeni nu stie nimic. Amnezia s-a generalizat în acesti patru ani. Cei care îndrăznesc să revină asupra acestor întrebări sînt apostrofati drept "paranoici", asemenea celor care au îndrăznit să deschidă gura pe vremea lui Ceausescu. "O pasăre nu aduce primăvară", îmi spunea în decembrie 1975 anchetatorul securitătii, pe atunci locotenent-major Petre Pele, azi ofiter al noului serviciu secret "democratic". Mă aflam atunci într-un beci al securitătii din Timisoara, la clasa I, mă asigura un plutonier-gardian, pentru simplul fapt că am scris niste poeme în care sus‑pomenitul ofiter împreună cu profesori universitari - da, nu e o greseală de tipar -, si ei bine mersi, au depistat atacuri împotriva socialismului si ale presedintelui. Toti acestia s-au bucurat atunci de toată încrederea partidului, precum se bucură în continuare de încrederea organelor democratice, alese, nu-i asa. Eu mă bucuram, în schimb, de grija lor deosebită si de articolul 166 din Codul Penal.

Nu m-au uitat nici după ce m-au silit să părăsesc tara. Mi-au trimis pe "Fiii lui Avram Iancu", deghizati în legionari afurisiti ce se foloseau de ortografia ceausistă în niste epistole de toată frumusetea: "De la a nu accepta un sistem politic si până a lovi într-un popor - care te-a primit si te-a tinut la sânul lui - e o cale lungă, pe care ai reusit să o strabati cu usurinta celui pe care nu-l dor durerile acelui pământ. Ia seama că luneci într-un joc periculos, iar dacă faci cunostintă cu noi în scris, data viitoare - ce nu-i departe dacă nu te potolesti - vei cunoaste tăisul pumnalelor noastre sau greutatea bardelor. NU NE INCERCA RĂBDAREA!!!"

Barzii crescuti sub aripa protectoare a înflăcăratului Păunescu se îndeletniceau pe atunci cu invocarea duhului lui Iancu. Si la Timisoara securistul versificator Andrei Indrei îi dedica aceluiasi Iancu o odă în ritm ceausist, publicată în "Drapelul rosu" (15 12 1985) - azi rebotezat în "Renasterea Bănăteană"-: "La gorunii Tebei, altar solar al natiei române,/ Veniră generatii să se-nchine/ Jurînd pe vesinicia gliei, pe mormintele străbune, /Că orice pîngărire, vor sti să o răzbune."

Trei ani mai tîrziu în acelasi oras "poetul" nu va vedea nimic, nu va stii nimic, fiindcă devenise pensionar.

In ianuarie 1990, cînd m-am întors pentru prima dată în tară, am întîlnit într-un restaurant timisorean pe securistul care m-a anchetat în anul 1970! Un oarecare Topliceanu. Insotit de 2 colegi, îmi face cu nonsalanta semnul victoriei. Fotograful care se afla cu mine la aceeasi masă, din păcate, nu a fost pe fază.

Au trecut alte săptămîni, au trecut lunile si cei care odinioară tăiau si spînzurau, cum s-ar spune, s-au transformat în cetăteni onorabili, cu meserii onorabile. Altii au fost "dislocati", altii avansati. Unii dintre ei, suferind de boli profesionale incurabile, se zbăteau în spatele gratiilor atît de tare, încît au fost pusi în libertate, din milă crestinească si democratică, tovarăsi! Maiorul Radu Tinu, fost comandant adjunct al securitătii din Timisoara, si el nevinovat ca toti ceilalti, stia el ce stia, cînd îi ameninta pe părintii mei rămasi ostateci în România ceausistă multilateral dezvoltată. Stia, oricum, că sînt un spion periculos, precum a mărturisit gazetei "democratice" "Europa" (nr. 38/ august 1991) direct din celula în care astepta lăsarea la vatră. Azi patronează împreună cu un alt vechi ortac (căpitanul Valentin Ciucă) noua firmă "Tival Impex. S.R.L.", firmă ce, bineînteles, nu se ocupă de exportul unor anagrame. Cu aceeasi vigilentă revolutionară si asul stilizat al contraspionajului, Filip Teodorescu, mă denigrează în colportajul său intitulat "Un risc asumat" (1992) drept spion, substituind realitătii neadevărul dezinformării. "Vechile legături ale lui William Totok cu servicii străine de spionaj sînt cunoscute de intimii acestuia, nu numai de Scuritatea română" - scrie negru pe alb la pagina 271. Cu alte cuvinte, atitudinea mea anticeausistă este criminalizată printr-o afirmatie incriminatorie nedovedită si ireală. Deja Roland Vasilevici, un vechi securist din Timisoara, care răspundea în trecut de asa numitele "secte religioase", autor al unor romane pseudo-politiste, s-a dat după revolutie cu "opozitia", prezentîndu-se în haine de pocăit. Intr-o carte apărută la Editura de Vest din Timisoara ("Piramida lupilor", 1991), dedicată "martirilor Revolutiei", Vasilevici mă elogiază prin adevărurile sale elegant ciopîrtite: "Scriitorul german (svab) din Banat William Totok, care a făcut parte dintr-un cenaclu local de limbă germană, alături de mai multi tineri condeieri, suspectat a fi agent al serviciului german de informatii. Ca urmare, a fost cenzurat, perchezitionat, tracasat, avertizat, cercetat, amenintat cu tragerea la răspundere penală, preconizîndu-se a se regiza niste fapte infractionale (în nici un caz politice, pentru a nu irita autoritătile germane), după cunoscutul tipic elaborat de Securitate; obligat, în final, să se refugieze în Germania... Aceasta a reprezentat o victorie a Securitătii, la vremea respectivă, apreciindu-se că statul român a scăpat de un virtual dizident politic, de un spion, de un răzvrătit periculos. Ulterior, întregul său anturaj a avut de suferit, fiind 'dăstrămat', ca să folosesc formularea consacrată."(pp. 138-139)

Unii dintre "fostii", azi chiar afirmă cu nonsalantă c-ar fii contribuit în "mod decisiv" la răsturnarea dictaturii. "Eroismul lor patriotic" combinat cu fantezia romanelor politiste, în sfîrsit, se poate articula din nou fără nici o jenă. Si asta datorită libertătii cuvîntului pentru care "au luptat" direct din fotoliile lor de torţionari. Stilizarea colonelului de Securitate Nicolae Păduraru din Timisoara într-un apărător blînd al opozanţilor, cum se poate citi în cartea "Temeswar. Symbol der Freiheit" ("Timisoara. Simbolul libertătii") apărută în Germania în anul 1992 sub semnătura trio-ului de autori György Mandics, Hans Vastag si Manfred Engelmann, întrece pînă şi fantezia securităţii. Astfel speculaţiile devin certitudini, iar certitudinile speculatii. Mistificarea supradimensionată a conjuratiei devine în această carte de-adreptul absurdă. Ca părinti spirituali ai transformărilor apar în această carte vechi stalinisti si securisti, precum amintitul Păduraru, care a fost direct răspunzător pentru arestarea mea în anul 1975, acuzîndu-mă de "Propagandă împotriva orînduirii socialiste" si nu pentru spionaj, precum dă de înteles Vasilevici & Co.

La 20 decembrie 1992 am ascultat cu stupoare în cadrul emisiunii Europei Libere,"Fată-n fată", realizată de către d-l Emil Hurezeanu, tezele aberante ale lui Radu Portocală, autorul unei controversate cărti despre evenimentele din decembrie 1989, intitulată "Autopsia unei lovituri de stat" ("Autopsie du Coup d'état Roumain. Au pays du mensonge triomphant", Calmann-Lévy 1990). Numerosi ziaristi din Occident - dar si din tară (în această categorie intră si jurnalistii binecunoscuti ai publicatiilor neonationaliste, ca de pildă, "România Mare", "Europa" sau "Renasterea bănăteană") - au vehiculat teza "loviturii de stat" bazîndu-se pe surse neverificate si nedovedite. Asta, în cel mai bun caz, pentru a produce materiale senzationale. Alteori acesti autori, printre care si Radu Portocală cu a sa carte, pornesc de la prezumtia că fosta securitate ar fi fost autorul real al răsturnarii regimului ceausist. Teze asemănătoare sustine si Antonia Rados în volumul "Die Verschwörung der Securitate. Rumäniens verratene Revolution" ("Conspiratia securitătii. Revolutia română trădată"; Hoffmann und Campe, Hamburg 1990). Dacă Antonia Rados măcar a încercat să verifice direct unele date vehiculate de către presa occidentală, date legate de numărul mortilor de la Timisoara, Radu Portocală, de pildă, a omis din motive necunoscute să consulte pe cei care au avut în acela momente dramatice ocazia să mentină legătura cu diverse persoane din Timisoara. Astfel, d-l Portocala continuă să citeze ziarul "Liberation" care mi-ar fi cerut dezvăluirea surselor de la Timisoara, surse ce au relatat după izbucnirea revoltei despre numărul victimelor si despre actiunile de represiune. Ziarul "Liberation", am mai spus-o si cu alte ocazii, nu m-a intervievat niciodată. E adevărat, că am refuzat, din motive lesne de înteles, să dezvălui, în momentul acela, numele informantilor mei. Chiar si-n interviul transmis în direct de către canalul 2 al televiziunii germane (ZDF), am refuzat categoric să dau numele vreunui informant, asta în ciuda insistentelor crainicului si-n ciuda faptului că-n prealabil am stabilit că nu mă va întreba în cadrul emisiunii nimic despre identitatea persoanelor de referintă.

In schimb, informatiile pe care le-am primit telefonic de la Timisoara începînd cu data de 17 decembrie 1989 au fost înregistrate pe bandă si pot fi consultate si astăzi! Inclusiv interlocutorii de atunci. Indirect, Radu Portocală acuză postul de radio "Europa liberă" că ar fi contribuit la inducerea în eroare a opiniei publice prin vehicularea numărului imens de morti. Trebuie precizat, că informatia pe care am primit-o în noaptea de 17 spre 18 decembrie de la d-l Dan Avramescu se sprijinea pe cele văzute si trăite de acesta. Ceilalti interlocutori, Doina Pasca-Harsany (de la care am primit relatări absolut veridice si înainte de aceste evenimente), Zeno Alexandrescu sau Emmerich Lessel, au confirmat întîmplările de atunci. Sub impresia tragicelor evenimente, d-l Avramescu a indicat 300 sau 400 de morti[1] . Această cifră nu a fost dată publicitătii de către "Europa liberă". In schimb, a fost difuzată de mai multe agentii de presă si o sumedenie de posturi de radio si televiziune din occident. Am adăugat atunci în mai toate interviurile si luările de pozitie că este vorba de o informatie directă de la un martor ocular, si as vrea ca acesta să nu aibă dreptate în ceea ce priveste numărul victimelor. (Repet, casetele înregistrate cu aceste interviuri, inclusiv cu relatările "Europei libere" pot fi consultate si astăzi.) Pentru a contracare tezele jurnalistice îndoielenice care au dominat dezbaterea publică a anului 1990 am hotărît să dau publicitătii relatările mele din decembrie 1989. Revista ieseană "Convorbiri literare" Nr.29/ septembrie 1990 a publicat toate procesele verbale ale convorbirilor mele telefonice după izbucnirea revoltei de la Timisoara, indicînd si numele surselor care pînă la acea dată, bineînteles, n-au fost cunoscute public.

"Aici e dezastru!"

Primele confirmări telefonice de la timisoreni despre revolta de acum cinci ani

In dimineata de duminică, 17 decembrie 1989, m-a sunat un redactor de la BBC, întrebîndu-mă, dacă as fi auzit ceva despre izbucnirea unei revolte la Timisoara si altercatiile între fortele de represiune si populatie. Nu puteam nici să confirm, nici să infirm zvonurile care în cursul zilei s-au întetit. Regimurile comuniste din mai multe tări est-europene nu numai că s-au prăbusit, dar opozitia se pregătea să preia puterea din mîinile "reformistilor" care nu se mai puteau opune schimbărilor. Stiind că legăturile telefonice cu România se obtin extrem de greu, am încercat - împreună cu fratele meu - să contactez mai multe persoane din Timisoara. Pe la ora 1 noaptea reusesc, în sfîrsit, să stabilesc legătura telefonică cu Doina Pasca-Harsanyi. Această primă convorbire nu am reusit s-o înregistrez pe bandă. Toate celelalte convorbiri care au urmat ulterior au fost înregistrate, unele chiar foarte bine. Procesele verbale ale acestor convorbiri le-am transmis a doua zi mediilor de informare. Iată primul proces verbal al convorbirii cu Doina Pasca-Harsanyi, transmis si de Europa Liberă:

"In timpul convorbirii telefonice se aud rafale de mitralieră. Persoana cu care vorbesc îmi relatează că începînd de vineri au loc demonstratii la Timisoara, ce au izbucnit în legătură cu deportarea pastorului Lászlo Tökés. La început au fost cîteva sute de persoane, multimea extinzîndu-se ulterior la cîteva mii. Au intervenit trupele speciale ale securitătii, militiei si ale armatei, la început cu gaze lacrimogene, aruncătoare de apă si bastoane de cauciuc. S-au tras rafale de avertisment. Demonstrantii s-au deplasat apoi spre comitetel judetan de partid, cerînd să fie primiti de către noul prim-secretar, Radu Bălan. S-a aflat că între timp ar fi sosit la Timisoara si Ilie Matei, fostul prim-secretar în judetul Timis, avansat la ultimul congres în rîndurile comitetului politic executiv. Cei doi au refuzat dialogul cu demonstrantii. In schimb, s-a ordonat securitătii să tragă în populatie. De duminică la prînz se trage în demonstranti. Sînt numerosi răniti, morti, arestati. Nimeni nu mai poate să iese în străzi fără să-si pericliteze viata. Pe străzi si-au făcut aparitia tancuri, blindate, amfibii si de-asupra orasului rotesc elicoptere. Interlocutorul meu a comparat cele întîmplate cu evenimentele din Piata Tien-An-Men din Pekin. A vorbit despre un adevărat masacru. La demonstratie au participat si multi studenti care au strigat lozinci anticeausiste. Au fost arse portetele si cărtile dictatorului. Timisoara, practic, e înconjurată de armată, nimeni nu poate să iese."

La ora 3 în aceeasi noapte o altă persoană (Zeno Alexandrescu) confirmă cele relatate de Doina Pasca. (Bineînteles, că numele interlocutorilor atunci nu le-am făcut publice din motive de protectie.) Am adăugat relatării mele următorul text:

"O altă persoană cu care am putut stabilit legătura telefonică, confirmă cele relatate. El mai afirmă că oficial s-ar fi spus că politia a tras doar în picioarele demonstrantilor, adăugînd că 'stim noi ce înteleg ei cu tras la picioare!' El a mai declarat că toate mijloacele de transport în comun din Timisoara n-au circulat în cursul zilei de ieri. (Se mai relatează că persoanelor care au încercat ieri să telefoneze din Timisoara în străinătate li s-a refuzat orice legătură.)"

"Ora 2,30: Stabilesc legătura telefonică cu o altă persoană (Dan Avramescu - W.T.) pe care o pot înregistra doar fragmentar din cauza unor zgomote care îngreunează receptarea:

'Aici e dezastru. In Piata Libertătii e demonstratie. 3 pînă la 400 de demonstranti morti. Dezastru. Mitraliere, amfibii, tancuri. S-a tras direct în populatie. Azi (interlocutorul meu se referă la ziua de duminică) au fost mai multi decît ieri. Trebuie să vă spun, trebuie să spun ce se-ntîmplă în tara asta. Am văzut oameni morti. Am stat lîngă ei. I-au împuscat. Trebuie să se afle ce-i în tara asta. ( Sfîrsitul convorbirii telefonice.)"

Această mărturie făcută sub impresia si socul întîmplărilor am redat-o textual în mai multe interviuri. Cifra indicată nu a fost dată publicitătii de către "Europa liberă". In schimb, a fost difuzată de mai multe agentii de presă si o sumedenie de posturi de radio si televiziune din occident. Am adăugat atunci în mai toate interviurile acordate unor posturi de radio din Germania, că cifrele indicate ar putea fi o eroare, si să sperăm că interlocutorul nu are dreptate. (Numărul victimelor a rămas controversat si ulterior, cifrele indicate de autoritătile oficiale si de cele neoficiale oscilînd între 97 si 111 presoane ucise si peste 210 rănite.)

De-abia în noaptea de 19 spre 20 decembrie reusesc să telefonez din nou cu mai multe persoane din Timisoara si Bucuresti.

Orele 22-23 (23-24 ora Bucurestiului): "La Timisoara, se pare, că ieri a fost ceva. La noi (interlocutorul Mihai Stătulescu se referă la capitala tării, Bucuresti) totul este perfect, e liniste... Se dau mai multe alimente. Se pare că valul tot dincolo va fi! (Intrebat despre mortii de la Timisoara, după cîteva ezitări el afirmă:) Da stiu, mi-a povestit un tip care a adus un cartus de acolo. Aici o să fie cu bălti de sînge. Adică prea s-a strîns surubul, prea mult. In Bucuresti e asa: omul si paza, omul si paza... adică totul s-a dublat, s-a triplat. (Se referă la paza militarizată.)"

Ora 1,40 (2,40 ora Bucurestiului): Cristina Mayer care se află în locuinta lui Dan Avramescu din Timisoara relatează:

"Azi s-au întîmplat mai putine lucruri. Dacă sînt trei oameni pe stradă, se trage. In oras e ceva asemănător cu starea de asediu. N-am iesit de trei zile pe stradă. Nu stiu dacă lumea merge la muncă, la serviciu. La ELBA (întreprinderea Electrobant din Timisoara - notă W.T.) am auzit c-ar fi fost tam-tam. Nu stiu nimic precis. Sigur e că se trage în continuare. Poate doar trag în aer. Se poate circula si călători în afara orasului, însă cunosc pe unii care au fost întorsi de la gară - chiar cu delegatie în buzunar. Nu stiu, dacă în alte orase se întîmplă ceva. Aradul e înconjurat. La Tîrgu-Mures n-a fost nimic. La Timisoara legăturile telefonice, partial, au fost întrerupte, unele persoane au asteptat pînă la două ore ca să poată telefona în oras. E nasol. M-am speriat, toată noaptea s-au auzit împuscături. Demonstratia a fost mare în Piata Traian si-n Piata Libertătii. Au tras si-n copii si-n adulti. Nu stiu cîti morti sînt. In orice caz sînt sute. Sînt sute. Cadavrele n-au putut fi luate de către familii si rude, multe cadavre au fost lăsate în Piata Traian si-n Piata Libertătii, în toate pietele orasului au fost foarte multe. Iti dai seama ce fericire e aici! In primele două zile am fost paralizată. Te obisnuiesti... cu teroarea asta. Nici nu-ti vine să trăiesti. Nu stiu dacă s-a tras din elicoptere. O verisoară internată la spitalul judetean luni (18. dec. - nota W.T.) a văzut acolo multi oameni care au fost răniti de gloante, adusi pe targă. Tancurile au intrat în case, asa ceva n-am mai văzut în viata mea. Am auzit că se trage în continuare. Să nu se adune mai multă lume, decît 3-4 oameni. Nu mai recunosti orasul, au ars multe clădiri, totul e devastat. S-a dat foc la case, la chioscul de ziare din Piata Libertătii, la parfumeria de lîngă cinematograful Timis din centru. Oamenii au aruncat cu sticle umplute cu benzină, ce explodau ca bombele. Totul arată groaznic, inimaginabil.

Intre orele 3 si 4 (4 si 5 ora Bucurestiului): Un alt timisorean (Emmerich Lessel) a confirmat că si-n cursul zilei de ieri au avut loc ciocniri, însă fără ca acestea să atingă proportiile din zilele precedente. Convorbirea a fost foarte scurtă. Interlocutorul (speriat) a răspuns foarte laconic la întrebări, prin: da, nu, da, nu. Despre situatia de la Arad n-a putut relata nimic.

Ce anume s-a transmis la Europa liberă poate fi ascultat pe internet. A se vedea emisiunile postate în anul 2009 la rubrica „Arhiva istorică Radio Europa liberă“. În primul rînd emisiunile cuprinse sub titlul generic: Revoluția din decembrie 1989. Aici este postată şi emisiunea din 18.12.89 - Actualitatea românească: Timișoara în revoluție. Pentru AUDIO apăsaţi aici.

TIMIŞOARA ÎN MEMORIA COLECTIVĂ CONTEMPORANĂ

Perspective fragmentare

de Victor NEUMANN

Oraşul cosmopolit al unei regiuni transfrontaliere

Elitele Imperiului habsburgic au fost pentru întîia oară tentate să adopte setul de valori proprii civilizaţiei occidentale în secolul al XVIII-lea. Un secol mai tîrziu, orientarea pro-occidentală a fost însuşită şi de către masele din oraşele Europei centrale. Adoptarea valorilor moderne avea să reprezinte un reper important al societăţilor urbane. Între anii 1880-1918 avusese loc o explozie demografică fără precedent în oraşele Monarhiei austro-ungare. În acea perioadă s-a construit mult, nu numai în centrele cunoscute, dar şi în micile burg-uri ce au dobîndit astfel o configuraţie arhitecturală europeană. Atunci s-au pus în funcţiune noi administraţii în toate oraşele Europei centrale după modelul Vienei sau Budapestei, s-a diversificat producţia economică, au fost adoptate principiile comerciale universal valabile pe toată suprafaţa continentului.

Situat la o distanţă de 550 km de Viena şi 250 de km de Budapesta, Timişoara a asimilat într-un timp scurt influenţele transmise dinspre cele două capitale imperiale. La 1910, oraşul număra 72.555 locuitori, avea două instituţii de învăţămînt pentru pregătire tehnică superioară, două episcopate, 62 de fabrici cu producţie mică şi mijlocie, 132 de asociaţii ştiinţifice şi profesionale, 7 cotidiene, 17 tipografii, o viaţă muzicală de foarte bună calitate, etc. Cu un număr de 11. 656 elevi în anul 1906, Timişoara era un adevărat oraş al şcolilor. În anul 1911, autorităţile oraşului au obţinut acordul înfiinţării celei de-a doua politehnici din estul monarhiei. După Budapesta, Timişoara devenise unul dintre cele mai importante şi mai moderne oraşe din zona de est a Austro-Ungariei¹. Din punct de vedere economic, el surclasa oraşele din Transilvania, din estul Cîmpiei Panonice sau din Voivodina. Era comparabil cu Bratislava (Pozsony) şi cu Pécs. Deschiderea europeană îi fusese facilitată de practicarea plurilingvismului (cultura timişoreană a fost pentalingvă), interculturalităţii şi apartenenţei multiconfesionale a populaţiei. Analizată din toate unghiurile, industrial, urban, social, cultural, pegadogic şi comportamental, Timişoara anului 1910 fusese integrată Europei şi a deţinut rolul de “principală verigă de legătură dintre Monarhie şi Balcani”.Temeliile puse în deceniile dualismului s-au dovedit folositoare pe întreg parcursul secolului al XX-lea².

Sectarismul comunitar nu a concurat la orientarea politică a oraşului. Graţie coabitării, condiţiei social-materiale relativ apropiate a majorităţii locuitorilor, precum şi a unui amestec de familii de origini diverse, Timişoara a dejucat tendinţele asimiliste, etno-naţionalismele ori excesele doctrinar-religioase. Hibriditatea ei culturală a generat o stare de civilizaţie ce a contribuit la atracţia pentru invenţii tehnice şi comerţ. Acestea sînt doar cîteva elemente ce au făcut posibilă perpetuarea diferenţelor de orientare culturală şi politică ale Timişoarei în comparaţie cu multe dintre oraşele învecinate, ca de exemplu, Arad, Oradea, Cluj, Braşov, Debreţin şi Szeged şi unde programele educaţionale care impuneau întîietatea unei limbi în dauna alteia deveniseră parte a politicilor oficiale ungare. Capitala Banatului s-a situat la egală distanţă şi de Kulturnation-ul romantismului german ce fusese receptat şi făcuse carieră în a doua jumătate a secolului al secolului al XIX-lea şi în secolul următor în multe dintre mediile intelectuale central şi sud-est europene precum acelea cehe, slovace, române, croate, sîrbe, greceşti şi bulgare³.

În pofida presiunilor de maghiarizare din perioada 1880-1914, a unei tentative de anexare sîrbă din timpul celui dintîi război şi a politicilor de românizare începute în 1919, Timişoara a continuat să fie şi pe parcursul secolului al XX-lea un oraş prin excelenţă cosmopolit. Remarcabil a fost faptul că pentru o lungă perioadă locuitorii au folosit limbile germană, maghiară, sîrbă, idiş şi română şi că distincţiile nu fost şi nu au devenit definitorii. Numele oraşului era cunoscut în toate limbile importante folosite de locuitorii săi, de exemplu: Temeschburg, Temesvár, Temişvaru, Timişoara. Conştientizarea moştenirilor istorice diverse a rămas o constantă, fapt ce a făcut ca pînă şi practicile religioase ale fiecărui grup cultural să fie la rîndul lor diverse. Românii erau de religie ortodoxă, dar şi greco-catolică⁴; maghiarii erau romano-catolici şi reformato-calvini; germanii erau romano-catolici şi, în mică proporţie, evanghelico-luterani; evreii, ashkenazi şi sepharzi, ortodocşi şi reformişti sau neologi⁵. Din aceste moşteniri s-au născut codurile multiple ale cetăţeanului Timişoarei, parţial identificabile pînă astăzi în definirile şi autodefinirile identitare, în pedagogia socială, în interferarea obiceiurilor religioase, în supravieţuirea şcolilor medii de limbă germană, sîrbă, maghiară şi în apariţia acelora de limbă engleză şi limbă franceză. Toate indică o fizionomie multi- şi interculturală, în care familiile mixte au jucat rolul de avangardă.

Ca urmare a primului război mondial, a destrămării imperiilor şi a desenării noii hărţi a Europei prin tratatul de la Versailles, unele dintre fostele regiuni ale monarhiei austro-ungare se transformaseră în motorul industrializării noilor state-naţiune. Boemia şi Moravia au jucat un asemenea rol pentru Cehoslovacia. Banatul nu s-a transformat într-un model similar pentru România. Timişoara a intrat în raza de influenţă a Bucureştiului, capitala României. Adică, i s-a impus un model cultural şi o gîndire politică diferite comparativ cu acelea ce i le-a lăsat moştenire fosta Monarhie austro-ungară. În consecinţă, apropierea, respectiv, integrarea în civilizaţia occidentală au fost estompate. S-a diminuat ponderea Timişoarei şi, implicit, a regiunii Banat în viaţa social-politică şi a fost văduvit statul naţional român de un motor economic ce era deja funcţional şi relativ performant în vremea monarhiei dualiste. Numit “Manchester”-ul Transleithaniei în anii 1900-1910, Timişoara a mai trăit o vreme din reuşitele industriale şi din faima comercială de odinioară. Treptat, în România anilor 1919-1940, oraşul devenise un centru fără putere administrativă proprie şi fără resursele financiare necesare continuării unei dezvoltări în acord cu aspiraţiile sale. Tocmai de aceea, uneori, locuitorii săi s-au raportat nostalgic la etapele premergătoare primului război. Alteori, şi-au exprimat mai apăsat identitatea regională ori şi-au manifestat complexe de superioritate în raport cu sudul României şi mai ales în raport cu Bucureştiul. Nu au existat însă nicicînd ideologii şi practici politice radicale care să concure la rupturi regionale sau la autonomia Timişoarei şi Banatului în cadrul României. De altfel, acest fapt era şi imposibil datorită Constituţiei statului din 1923, care a promovat centralismul ca politică de stat şi a blocat orice putere decizională locală⁶.

Rolul Bucureştiului de capitală a României Mari a făcut ca amalgamul de însuşiri oriental-occidentale să fie propus întregii ţări. Inspirat de Turcia otomană şi de domniile fanariote pe de-o parte, de izvoarele intelectuale franco-prusace pe de altă parte, modelul cultural al Bucureştiului trebuia însuşit de toate regiunile şi oraşele integrate României Mari. În prima fază, s-a căutat consolidarea statului. Teama faţă de vecini şi de posibilele revendicări teritoriale îşi avea temeiurile sale şi ea a făcut ca cea mai populară doctrină politică românească să devină aceea naţionalistă. Chiar şi comunismul românesc s-a inspirat din această doctrină, el confiscînd suspect de bine fragmente relevante ale etnonaţionalismului interbelic în favoarea propriei politici. Promovarea profesională şi în ierarhiile instituţionale se făcea şi în temeiul criteriilor etno-culturale şi de apartenenţă confesională.

Prin diviziunea artificială capitală-provincie, centralismul a inculcat o formă de excludere de la treburile publice a regiunilor vestice şi nordice şi a oraşelor lor. Situat la intersecţia drumurilor europene ce leagă Hamburg-ul de Atena şi Istanbul şi Viena de Bucureşti, Timişoara se află în vecinătatea imediată a Ungariei şi Serbiei. Din punct de vedere social şi al nivelului de trai, el a fost socotit pentru multă vreme cel mai ridicat oraş al României. Timişoara s-a adaptat mai greu stilului propus de Bucureşti. Fizionomia multiculturală şi comportamentul critic moştenit de la Monarhia austro-ungară au contribuit şi ele la o frondă benignă a Timişoarei în faţa politicilor Bucureştiului. Aceasta se mai vede şi astăzi în probleme de politici administrativ-economice, în disputele sportive sau în interpretările istoriei recente⁷. Modelul oraşului central-european rămăsese mai atractiv pentru timişoreni decît acela balcanic propus de elitele dominante ale capitalei. De aici şi rezistenţa faţă de uniformizarea identitară a regiunilor.

Schimbările politice din 1989

Timişoara revoluţionară

În anii ‘60-’80, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populaţia în felurite forme. Lipsa alimentelor, dependenţele financiare, militarizarea instituţiilor, teama pentru viaţa privată, persecuţiile pe criterii profesionale, toate erau trăsături generale ale comunismului din România. În cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea faţă de cetăţeanul ce trăia în vecinătatea graniţei şi care putea încerca să emigreze ilegal. O tensiune a fost permanent provocată şi întreţinută în raporturile dintre majoritate şi minorităţi. Ea era foarte vizibilă în cazul maghiarilor, cărora, cu ocazia semnalării nerespectării drepturilor propriei colectivităţi ori a drepturilor omului, li se reproşa revendicarea Transilvaniei şi intenţia de a scinda ţara.

În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparţinînd acestor minorităţi cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localităţi ale României, deveniseră “marfă” de vînzare către Israel şi Germania. Tranzacţiile nu se desfăşurau doar în temeiul înţelegerilor semnate între statele invocate şi România regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcţionarilor români din aparatul de partid, din serviciile de Miliţie şi Securitate. Acesta era motivul pentru care, în foarte multe situaţii, eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă însemna aşteptări de luni sau ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru ierarhia regimului. După eliberarea României de sub dictatură, au rămas multe necunoscute în legătură cu averile făcute pe amintita cale de familia Ceauşescu şi de slujitorii ei oficiali şi neoficiali.

Timişoara a fost marcată de aceste politici făţiş ori subtil discriminatoare. Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, îndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanţă decît aceea română. Politicile de acest fel ale partidului comunist român aveau similitudini izbitoare cu acelea legionare şi antonesciene. Aidoma legislaţiilor rasiale ale regimurilor de extremă dreaptă, ele urmăreau purificarea etnică. Oficialităţile acţionau însă în temeiul ordinelor verbale, iar propaganda ideologică amalgama ideile fasciste şi acelea stalinist-comuniste. Etnicismul a fost practicat de regim pe baza ordinelor verbale, adică, discriminarea a fost introdusă pe uşa din dos. În felul acesta, populaţia era indusă în eroare cu privire la practicile şi accentele ideologice ale regimului. Potrivit acestei politici, minorităţile culturale, etnice şi confesionale urmau să dispară. În însăşi selectarea studenţilor, a cadrelor universitare, activiştilor culturali, pedagogilor, editorilor şi jurnaliştilor de la cotidiene, comuniştii ţineau seama de apartenenţa comunitară şi de ponderea acesteia.

Aidoma practicilor din milleturile medievale turceşti, locuitorii României comuniste erau obligaţi să se identifice cu un grup anume ori erau identificaţi în mod aleatoriu pe bază de nume, limba vorbită sau biserica frecventată. Fenomenul acesta (prezent, uneori, şi astăzi în mediul cultural românesc) este cu atît mai straniu cu cît el tindea să şteargă realităţile sociale şi istorice. Politicile dictatoriale au neglijat intenţionat moştenirile fostelor teritorii ale Imperiului habsburgic, acelea ce fuseseră colonizate cu populaţii de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Unele regiuni, aşa cum este şi Banatul, au devenit regiuni de graniţă după primul război. Timişoara a dobîndit o mentalitate transfrontalieră şi transculturală datorită poziţiei sale geografice. Acest adevăr al transculturalităţii a fost ocolit de cărţile de istorie a românilor şi de acelea ale comunităţilor minoritare, motiv pentru care persistă şi astăzi semne de întrebare cu privire la identitatea oraşului. În fapt, două definiri identitare intră în competiţie, una susţinînd diversitatea şi interculturalitatea, cealaltă, promovînd specificitatea bazată pe elemente etnografice şi pe monoculturalitate.

Dincolo de numele româneşti dominante în oraşul de astăzi şi exceptînd minorităţile relativ bine conturate pe bază de limbă, un procent important al locuitorilor Timişoarei a păstrat pînă astăzi nume germane, sîrbe, slovace, maghiare, fără ca ele să însemne identificarea persoanelor ce le poartă cu un grup anume. În asemenea cazuri, identitatea este una cetăţenească, iar aceea culturală este conferită de regiunea de provenienţă (în cazul de faţă bănăţean, pentru acela născut în regiunea Banat), de oraşul natal ori de reşedinţă (timişorean pentru acela născut în Timişoara ori adoptat de Timişoara). Mai rar s-a întîmplat ca aceste categorii să se asimileze unui grup anume. Este vorba aici de o realitate socială ce seamănă cu aceea din regiunile transfrontaliere europene, ca de pildă, Alsacia, Tirol, Boemia, Slovacia, Bucovina, Voivodina. Să conchid că, nu arareori, din argumentele invocate, rezultă că identitatea persoanei nu are legătură cu originea numelui. De-a lungul timpului, mai ales în secolul al XX-lea, Timişoara avea foarte multe familii plurilingve, familii mixte, a căror apartenenţă lingvistică sau religioasă nu presupunea o definire clară. Cetăţenia lor era română, iar celelalte aspecte contau puţin sau deloc. În cazuri extreme, aşa cum au fost războaiele mondiale, elementele identitare erau trecute sub tăcere. Adesea au fost nesemnificative în optica majorităţii cetăţenilor. Supravieţuirea ambivalenţei culturale a fost de neconceput şi de nepătruns pentru politicile cu înclinaţii autoritare, întemeiate pe imaginare ideologii monoculturale.

În pofida intimidărilor şi a subordonării faţă de centru, Timişoara a rămas un oraş a cărui populaţie avea un ascuţit spirit critic faţă de politica totalitară comunistă. Într-o proporţie impresionantă, locuitorii săi erau fascinaţi de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o îndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Aceste aspecte, precum şi poziţia oraşului la graniţa de vest a României, a făcut ca Nicolae Ceauşescu să considere Timişoara drept o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic. În anii de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare şi prin cîteva preocupări intelectuale şi artistice de avangardă, neînţelese ori neagreate de oficialităţi. Sentimentele contrare regimului se identificau şi în tendinţele cosmopolite ale unui segment important al cetăţenilor săi. Un motiv în plus ca regimul lui Ceauşescu să suspecteze populaţia oraşului, să se disocieze de orientarea lui ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi control.

Scînteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului. Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor din Transilvania, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaţionale. Aceeaşi idee avea să joace un rol major în declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania⁸, dar mai ales de populaţia locală⁹.

Dizidenţa pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicaţia clandestină “Ellentpontok”(Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii în care a fost mutat în chip forţat. La sfîrşitul anilor ’80, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea maghiară¹⁰. Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, Tőkés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziţia enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 faţă de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului Ceauşescu. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un segment ilustrativ al populaţiei oraşului care înţelesese că suferinţa grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorităţii. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: “Jos Ceauşescu“, “Jos tiranul“. Din descrierile revoltei de la Timişoara, rezultă că cetăţenii oraşului s-au solidarizat necondiţionat cu László Tőkés în momentul în care s-a pus problema evacuării acestuia din propria locuinţă. Luptător pentru drepturile minorităţii maghiare din România, Tőkés a fost profund impresionat de ataşamentul timişorenilor faţă de cauza sa. Iniţial reprezentată de un grup de vorbitori de limbă maghiară, demonstraţia de solidaritate din faţa casei pastorului a atras în scurt timp cîteva mii de cetăţeni, în majoritatea lor vorbitori de română. Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate de demonstranţii care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul comunist opresor şi nu de susţinerea unei prăfuite neînţelegeri istorice.

În 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunţa că Miliţia a risipit demonstraţia organizată în apărarea lui Tőkés, dar că “ea s-a transformat într-un protest anticeauşist”¹¹. Cunoscutul ziar german “Die Welt”, în ediţia sa din 18 decembrie 1989, îşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4000 de demonstranţi s-au adunat la biserica reformată-calvină spre a opri evacuarea pastorului Tőkés. În aceeaşi zi, “Die Welt” a anunţat că au avut loc ciocniri violente între populaţie şi Miliţie şi că, demonstraţiile ce iniţial au avut “un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstraţii anti-ceauşiste” la care s-a alăturat întreaga populaţie a oraşului¹². Tot în 18 decembrie, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenţionînd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune faţă de violenţele autorităţilor îndreptate împotriva populaţiei paşnice a Timişoarei¹³.

La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunităţii Europene condamnau ferm represiunea demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre revoltele timişorene, semnalînd atitudinea intransigentă a pastorului Tőkés în apărarea drepturilor maghiarilor din România şi maltratările la care acesta a fost supus de instituţiile represive ale regimului Ceauşescu. Mediile occidentale au evidenţiat cooperarea româno-maghiară în momentul amplificării demonstraţiilor, subliniind că scînteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul Tőkés. Diplomaţii occidentali erau foarte preocupaţi, cu deosebire aceia britanici şi americani, de situaţia minorităţilor. Aşa se explică interesul pentru situaţia lui Tőkés şi vizita lor la Timişoara¹⁴. Ei cunoşteau foarte bine că regimul Ceauşescu miza pe o politică naţionalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămînerea la putere. În fapt, revolta timişoreană nu avusese un caracter etnic. În 19 decembrie, “Frankfurter Allgemeine Zeitung” atrăgea atenţia asupra faptului că dictatura lui Ceauşescu îi nemulţumeşte pe toţi românii nu doar pe reprezentanţii minorităţilor¹⁵. Meritele de atunci ale lui László Tőkés au fost: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinţei; 2. a arătat deschis motivul nemulţumirii minorităţii maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaţionale a formulat în termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorităţii din care făcea parte; 4. a atras atenţia asupra Timişoarei ca oraş în care populaţia este hotărîtă să răstoarne regimul de dictatură al lui Ceauşescu şi să renunţe definitiv la ideologia comunistă.

Provocarea şi întreţinerea de către serviciile secrete a relaţiilor încordate cu vecinii, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziţie. Agenţiile de presă anunţau în acele zile că frontiera dintre România şi Ungaria a fost închisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta timişorenilor a fost una spontană şi de necontrolat de către autorităţi. Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete ale lui Ceauşescu. Cetăţenii acestui oraş nu au răspuns provocărilor, probînd atunci o înţelegere a protestului lui László Tőkés, precum şi necesitatea transformării lui într-un argument forte al revoltei antitotalitare. Veghea din 15 decembrie din faţa locuinţei pastorului a devenit în zilele de 17-20 decembrie impresionanta demonstraţie anticeauşistă şi anticomunistă.

Încercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorităţii româneşti cu minorităţile germană, maghiară, sîrbă şi evreiască a fost una perfidă. Fragmentar conservată, societatea civilă a acestui vechi centru urban construită pe modelul cultural central-european nu a răspuns provocărilor naţionaliste ale regimului.

Intelectualii şi masele în revolta din 1989

Spre deosebire de oraşe precum Praga, Budapesta şi Varşovia, Timişoara nu dezvoltase un proiect politic articulat şi util răsturnării regimului dictatorial comunist. Aidoma altor oraşe româneşti, el era absent de la marile dezbateri de idei şi de la atitudinile antitotalitare manifeste în cîteva din ţările Europei comuniste. Lipseau cercurile literare disidente şi presa de samizdat. Absentau personalităţile capabile să coaguleze în jurul lor societatea civilă, care să o informeze şi să o orienteze din punct de vedere politic. Chiar dacă preocupările unor intelectuali erau ceva mai îndrăzneţe decît în alte oraşe româneşti, instituţiile culturale şi universitare nu au încurajat sau găzduit apariţia şi afirmarea alternativelor de gîndire politică. Universităţile erau supravegheate de aparatul de partid şi de acela represiv, iar cadrele didactice erau adesea selectate în funcţie de loialitatea probată faţă de partidul comunist. Profesorii de ştiinţe umaniste, aceia ce ar fi putut contribui la o schimbare de atitudine printre studenţi, trăiau departe de realităţile sociale ale României şi de orientările culturale şi politice europene. Cu cîteva excepţii notabile, ei reprezentau o verigă în plus a secţiei de propagandă ideologică a partidului comunist. Segmentul profesorimii cu pregătire în domeniile filozofie, istorie şi sociologie era folosit în catedrele de socialism ştiinţific ce funcţionau în cadrul Politehnicii din Timişoara. Înfiinţată după al doilea război, Universitatea din Timişoara nu avea atunci facultăţi de sociologie, filozofie şi psihologie. O modestă facultate de istorie-geografie fusese suprimată la începutul anilor ‘80.

Dacă în planul profesiunilor tehnice, al medicinei, filologiei şi artelor existau personalităţi cu înclinaţii şi cu rezultate demne de apreciat, gîndirea politică a marii lor majorităţi era străină de ideea schimbărilor politice. Relativ insensibili faţă de suferinţele semenilor, formatorii aveau cîteva privilegii din partea regimului: salarii decente, case sau apartamente spaţioase primite gratuit de la stat, burse, vacanţe în străinătate, asistenţă medicală de calitate şi pensii bune. Noua clasă intelectuală a Timişoarei postbelice (la fel era şi în celelalte două mari centre universitare, precum Cluj şi Iaşi) împrumutase ceva din modelul sudului României, acela în care cultura binelui de obşte era inexistentă. Cooperarea intelectualilor cu muncitorii, aşa cum s-a întîmplat în revoluţia din Ungaria din 1956 ori în cazul luptelor sindicale din Polonia din anii 1980 nu funcţiona în România. Cu alte cuvinte, în întreaga ţară lucrurile erau asemănătoare din punctul de vedere al evoluţiei elitelor culturale.

Menţiunea sinceră a lui Andrei Pleşu, unul dintre prestigioşii intelectuali ai României de dinainte şi de după 1989, merită citată: “Multe dintre dificultăţile tranziţiei autohtone rezultă – în absenţa unui frate mai bogat din vest - din incapacitatea intelectualităţii noastre de a anticipa şi pregăti schimbarea încă din timpul dictaturii. Un anumit exces al acomodării, o formă de înţelepciune vag senilă, precum şi retorica auto-justificativă a “rezistenţei prin cultură” (idee dragă filozofului Constantin Noica, n.m.) ne-au făcut să întîmpinăm schimbările din 1989 cu mîinile goale. Am trăit sub o presiune decizională derizorie şi nu ne rămîne, acum, decît să tragem consecinţele“¹⁶. Neîndoielnic, aşa au stat lucrurile. O singură observaţie mă distanţează de interpretarea tardivă, dar de bun simţ, a lui A. Pleşu : indiferent cît de mulţi fraţi ar fi avut România în Vest, rezolvarea problemelor ei trebuia să se bazeze pe un motor intelectual interior.

După decembrie ‘89, Ivan Evseev, unul dintre cunoscuţii profesori ai Universităţii din Timişoara, recunoaşte că a fost şocat de schimbarea mentală petrecută. I-a fost foarte greu să creadă şi să refacă traseul celor întîmplate. A fost martor la teribila bătălie a muţimii cu tancurile şi tunurile de apă, la deschisa confruntare cu forţele de represiune. Rememorarea sa este şi ea emblematică pentru categoria socială în discuţie. “Începînd din seara zilei de 16 decembrie şi pînă la 22 decembrie poate pentru prima şi ultima oară în viaţă, mi-a fost dat să trăiesc experienţa unui alt timp şi a unei alte realităţi, diferite de spaţiul profan, obişnuit, apt pentru o modelare raţională“¹⁷. Profesorul încerca să-şi explice ruptura ce a avut loc în propria sa percepţie asupra lumii prin “falia adîncă între timpul trăit înainte şi după evenimente”. El nu sesizase însă absenţa coparticipării intelectuale în derularea evenimentelor. Atunci, în 1989, rolul elitelor culturale a fost minor. Revoltele s-au datorat societăţii timişorene, întîi de toate, muncitorimii timişorene (din rîndul căreia s-a înregistrat majoritatea victimelor), una ce a moştenit sau şi-a însuşit vechiul model cultural. Topit la nivelul înţelegerii acesteia şi întreţinut prin acţiunile civice ale grupusculelor de avangardă (ce merită evidenţiate pentru curajul lor), acest model rememorat a orientat mulţimea în decembrie 1989.

Chiar dacă presiunea psihică era puternică şi se făcuse vizibilă prin supravegherea tuturor grupurilor sociale, lipsa de luciditate, comoditatea şi o anume laşitate puseseră stăpînire pe o parte însemnată a scriitorilor, artiştilor, ziariştilor, preoţilor şi profesorilor din toate mediile. Adică, pe categoriile de intelectuali care ar fi putut pregăti revoltele anticomuniste şi tranziţia paşnică a României de la totalitarism la democraţie. Ideea de sacrificiu nu caracteriza gîndirea şi acţiunile elitelor locale şi naţionale. Excepţiile de îndrăzneală demonstrate de-a lungul anilor ‘60-’80 la Timişoara, precum acţiunile grupului coordonat de profesorul Eduard Pamfil, acelea reprezentate de scriitorii marxişti de limbă germană în frunte cu William Totok, Richard Wagner, Anton Sterbling, Rolf Bossert, Ernest Wichner, Gerhardt Ortinau, Anton Bohn, Johann Lippet (Aktionsgruppe Banat), mişcarea muzicală Phoenix, revista Forum Studenţesc ori gesturile solitare ale poetului Petru Ilieşu, nu au conferit Timişoarei rolul unui explicit pol al dizidenţei anticomuniste¹⁸. Rezumîndu-se la sporadice contestări, reprezentanţii intelectualităţii nu au reuşit să propună o alternativă politică. Ecou al revoluţiei din Ungaria, manifestaţiile studenţilor timişoreni din 1956 împotriva regimului comunist al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej nu s-au repetat în anii următori.

Paralizarea instituţiilor formatoare pe o durată de mai multe decenii şi-a spus cuvîntul. Indiferent cît de multe dovezi ale culturii civice ar fi fost în Timişoara în perioada comunistă, rămîne de domeniul evidenţei că în momentul revoltei din decembrie 1989, opoziţia democratică nu era organizată. Nu exista ceva asemănător Cartei 77 din Cehoslovacia, sindicatului Solidarnosc din Polonia ori cercurilor intelectuale dizidente din Ungaria. Aşa se face că în locul unei acţiuni politice gîndite cu mult înaintea evenimentelor, în decembrie 1989 are loc o revoltă spontană a mulţimii din Timişoara împotriva regimului totalitar. Ea nu beneficiase însă de lideri recunoscuţi şi pregătiţi să îndrume populaţia pentru schimbările politice ale momentului. Înfruntînd cu pieptul gol autorităţile statului şi fără un program suficient de articulat în jurul noului ideal politic, masele formate în sensul idealului civic invocat au adus propriile lor sacrificii în beneficiul schimbării regimului. Imensul protest din decembrie 1989 de la Timişoara a transformat oraşul în principalul simbol al schimbărilor româneşti ce aveau să urmeze.

Timişoara a fost cel dintîi oraş din România în care majoritatea locuitorilor a conştientizat necesitatea schimbării lui Ceauşescu şi a regimului comunist şi s-a manifestat în consecinţă. În toiul demonstraţiilor, oraşul a generat cîţiva lideri de tranziţie. Pentru cîteva zile, ei au fost creatorii şi animatorii evenimentelor: se aşezaseră în fruntea coloanelor de demonstranţi, gîndiseră strategii, luptaseră cu mîinile goale în faţa armelor de foc şi dăduseră conţinut discursurilor politice din balconul Operei. Tot ei au fost aceia care au încercat deschiderea negocierilor cu partea adversă: exemplul întîlnirii din sediul Consiliului Judeţean al partidului comunist dintre reprezentanţii revoluţionarilor în frunte cu Ioan Savu şi şeful guvernului, Constantin Dăscălescu. În legătură cu acel moment există o remarcă memorabilă a unuia dintre actorii principali. Ea îi aparţine revoluţionarului Ioan Savu şi este simptomatică pentru evenimentele ce s-au desfăşurat la Timişoara şi, apoi, la Bucureşti şi în restul ţării: “Abia acolo, în faţa lor (a lui Dăscălescu şi a însoţitorilor săi n.m.), mi-am dat seama că nu eram pregătiţi să purtăm o discuţie cu ei. Ne constituisem în comitetul acela, ori cum vrei să-i spui..., întîmplător, intraserăm de fapt cei ce ne nimeriserăm în faţă, şi-acum ne trezeam că n-aveam idei, că nu ştiam ce puteam, ce trebuia, ce se impunea să cerem pentru a ne ridica într-adevăr la statutul de reprezentanţi ai mulţimii de afară”¹⁹. De aici se vede foarte bine că nu a funcţionat o distribuţie a rolurilor, respectiv, că lipsea o verigă esenţială în construirea evenimentelor. Este vorba de aceea reprezentată de intelectualitate. Confuziile ce au urmat şi lunga tranziţie spre democraţie a României îşi au o parte a explicaţiei în această impardonabilă absenţă.

În acel moment de cumpănă, decisivă a fost doar forţa mulţimii, însoţită pretutindeni de ideea de solidaritate umană, de spiritul de sacrificiu şi de crezul fiecărui cetăţean în eliberarea de dictatura comunistă. Mulţimile au fost acelea care au proclamat Timişoara cel dintîi oraş liber al României. Prin revolta lor spontană şi prin victoria lor, ele confirmă una dintre importantele interpretări date de istoricul Fernand Braudel şi potrivit căreia masele sînt în măsură să scrie istoria. Marea revoltă anticomunistă din decembrie 1989 de la Timişoara a fost evenimentul maselor. Oraşul nu şi-a pierdut nici cultura civică şi nici cultura mişcării muncitoreşti autentice. Adică, aşa cum se profilase la începutul secolului al XX-lea, Timişoara nu a încurajat nicicînd o diferenţă vizibilă între cetăţean şi muncitor. Probabil, tocmai de aceea, segmentul social al muncitorimii pe care regimul comunist l-a socotit fidel lui şi în numele căruia pretinsese şi impusese propria dictatură, a devenit cel mai nemulţumit şi cel mai bine reprezentat în cursul demonstraţiilor stradale anticeauşiste şi anticomuniste din 1989.

O perspectivă asupra Timişoarei contemporane

În anii care au urmat schimbărilor politice din 1989, s-a observat că oraşului nu i-au fost suficient recunoscute meritele. Vinovăţia instituţiilor şi a persoanelor care au deschis focul asupra populaţiei ori au ordonat să se tragă, făcînd numeroase victime, a rămas în cea mai mare parte necunoscută şi nepedepsită. Prezentată sumar şi dezbătută public o dată pe an cu ocazia comemorărilor din decembrie, revolta de la Timişoara s-a întipărit numai în memoria acelora ce au înfăptuit-o. Neglijenţele clasei politice privind victimele de la Timişoara au generat un disconfort psihic, atomizări sociale şi grave dezacorduri politice în viaţa oraşului. Rememorarea istoriei recente este marcată de partizanatele în jurul celor două forme şi două motivaţii ale revoltelor: aceea de la Timişoara şi aceea de la Bucureşti. Chiar evoluţiile desincronizate ale revoltelor au creat perspective diferite asupra lor şi asupra rezultatelor lor. Modul speculativ sau provocator în care au fost abordate evenimentele în mass media, precum şi în unele dintre cărţile scrise despre evenimentele din 1989 nu a contribuit la depăşirea crizei de conştiinţă vizibilă la scara întregii populaţii.

Corupţia sistemului politico-administrativ central este acut resimţită de o majoritate a locuitorilor Timişoarei. Nervozitatea este prezentă din cauza centralismului şi a imposibilei administrări decente a oraşului. Frustrările populaţiei, dar şi ale primarilor care au căutat să gestioneze într-o nouă formulă oraşul, s-au lovit de interese contrare ale politicienilor numiţi de la centru spre a guverna judeţul. Lideri ai instituţiilor de stat au supravieţuit vechiului regim şi au opus rezistenţă în faţa adevăratelor reforme. Chiar perspectiva asupra problemelor sociale arată că cele două modele culturale, ale capitalei şi ale oraşelor regionale, nu a încurajat o perspectivă convergentă asupra lucrurilor şi proiectelor statale. La Timişoara se resimte invocata diferenţă în starea de spirit a diferitelor segmente ale populaţiei. În fine, distanţarea excesivă pe criterii materiale în cadrul societăţii româneşti, situaţie în care Bucureştiul s-a făcut foarte vizibil, face din ce în ce mai dificilă comunicarea pe diverse paliere.

Volumele care oferă o informaţie mai obiectivă şi mai limpede cu privire la evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989 sînt acelea ce conţin documente²⁰. De obicei, mărturii, adică, documente de istorie orală. Ele nu au însă posibilitatea să explice ansamblul politic al momentului. Din această pricină, datele şi faptele desfăşurate paralel la Timişoara şi Bucureşti, intrarea mai tîrzie în scenă a Bucureştiului (revolta izbucneşte în 21 decembrie 1989) comparativ cu Timişoara (unde revolta izbucneşte în 15 decembrie 1989) şi felul cum s-a făcut schimbarea lui Ceauşescu au dobîndit reprezentări divergente în mintea românilor. Actorii principali de la Timişoara nu seamănă cu actorii principali de la Bucureşti. Aspiraţiile timişorenilor conţineau idei revoluţionare în sens autentic, adică, idei menite să conducă la totala înlocuire a administraţiei comuniste. Acest fapt nu s-a petrecut şi nici nu se putea petrece în întreaga Românie, în condiţiile în care ea nu era pregătită pentru aşa ceva. Majoritatea acelora ce s-au revoltat la Timişoara au refuzat să vadă acest aspect, în vreme ce clasa politică a statului român nou instalată nu a dat explicaţiile aşteptate. De aici a pornit destrămarea coeziunii sociale, suspiciunile, invectivele, excesul de zel în revendicarea meritelor revoluţionare sau atacul la persoană prin mijlocirea presei şi în absenţa dovezilor juridice.

O anume radicalitate şi mari divergenţe de păreri s-au făcut simţite şi în context local. Ele au creat diferenţialisme acute în orientările politice şi în activităţile cotidiene din Timişoara. De exemplu, după un deceniu şi jumătate de la revoltele din 1989, liderii politici locali nu se înţeleg în probleme esenţiale privind strategiile economice, politicile sociale şi de mediu, refacerea infrastructurii şi restaurarea patrimoniului istoric. Gravitatea reiese mai ales din faptul că noua clasă politică locală nu a fost în măsură să se impună în ochii electoratului şi nu are reprezentanţi de anvergură în Parlamentul României şi în executivul de la Bucureşti. Pe de altă parte, unele partide parlamentare au impus după 1989 senatori şi deputaţi de Timiş originari din Bucureşti. Aceştia au contacte sporadice cu Timişoara şi sînt rupţi de realităţile sociale, culturale şi economice locale.

Neacordînd prioritate rănilor sociale şi psihologice ale populaţiei, politicile Bucureştiului au lăsat să plutească o seamă de reproşuri dinspre guvernaţi spre guvernanţi şi invers. Astăzi este destul de clar că idealurile masei de la Timişoara şi acelea ale segmentului politic ce a ajuns să conducă ţara după 1989 conţineau deosebiri de vederi. Era nevoie de o reaşezare la masa discuţiilor şi de propagarea valorilor democratice în societate prin intermediul pedagogiilor moderne. Probabil, nici pentru aceasta, noua administraţie centrală nu era pregătită. Consecinţele se văd pe o durată mai lungă decît ne-am fi aşteptat. Nu este o întîmplare că nemulţumirile timişorenilor ies în evidenţă la fiecare sfîrşit de an. Astăzi, ele se mai datorează şi faptului că demonstraţiile lor şi contribuţiile lor la eliberarea de Ceauşescu şi de dictatura comunistă nu sînt sărbătorite în întreaga ţară, nu reprezintă teme de studiu în manualele şcolare, nu au devenit exemplele preferate ale istoricilor şi nu sînt prezentate publicului larg pe baza documentelor şi a mărturiilor orale.

Aidoma altor oraşe ale României, Timişoara traversează momente de dificultate în adaptarea la economia de piaţă şi la politica pluralist-democratică. Ar fi fost firesc ca după 16 ani de la evenimentele invocate mai sus, oraşul să fi dobîndit o mai mare pondere în viaţa economică, administrativă şi culturală a ţării. Să fi cîştigat un loc egal cu al capitalei şi să se afirmat mai serios în context internaţional. De ce nu s-a întîmplat acest lucru? În primul rînd pentru că nu s-a renunţat la centralismul administrativ şi la mutarea accentului pe formarea resurselor umane şi economice locale şi regionale; pentru că s-a neglijat, cu bună ştiinţă sau din ignoranţă, rolul pe care l-ar fi putut juca Timişoara şi Banatul situate în vestul ţării în dezvoltarea relaţiilor internaţionale. Promovarea valorilor locale în locul acelora centrale, delegarea competenţelor profesionale şi manageriale, sînt doar două elemente dintr-o suită de cereri formulate adesea de primarul Timişoarei, dr. Gheorghe Ciuhandu. Refuzul în luarea deciziilor politice privind reforma structurală, lipsa de atenţie faţă de cel mai bun segment mediu ce a existat în România au contribuit la multiplicarea nemulţumirilor populaţiei acestui centru faţă de gîndirea liderilor naţionali.

Ceea ce nu s-a înţeles de către guvernele de la Bucureşti a fost că modernizarea unui stat porneşte întotdeauna de la marginea sa mai avansată, adică, dinspre Vest. Deschiderea spre Europa a ţării ar fi putut să o asigure Timişoara şi oraşele imediat învecinate. Funcţionarea euroregiunilor presupunea punerea în aplicare a modelului economiei transfrontaliere, respectiv, asigurarea legislaţiei necesare dezvoltării mai rapide şi mai eficiente a firmelor de comerţ şi servicii. Toate acestea au fost ignorate. Reluarea politicii pe care o duceau partidele acum un secol în Vechiul Regat sau a aceleia promovate de formaţiunile politice interbelice potrivit cărora controlul se exercită prin trimişi de la Bucureşti s-a dovedit a fi contraproductivă. Nici o regiune nu poate fi bine reprezentată în forumul legislativ sau în acela executiv de oameni expediaţi de sus, pentru care cunoaşterea şi implicarea în viaţa concretă a zonei rămîne întotdeauna de domeniul iluzoriului.

Revolta perpetuă a timişorenilor este motivată de faptul că a fost întîrziată reforma clasei politice şi a structurilor administrative centrale, a orientării proeuropene şi a descentralizării regionale. Exprimată în multe forme, nemulţumirea a fost orientată împotriva foştilor comunişti, a fostei securităţi politice şi a colaboratorilor lor. În acest sens, timişorenii invocă adesea Proclamaţia de la Timişoara, unul dintre cele mai articulate documente politice ale liderilor societăţii civile. Gîndită şi prezentată public în martie 1990, Proclamaţia a devenit actul de legitimare a întregii opoziţii româneşti postcomuniste. Din punctul de vedere al cîtorva societăţi civice şi al unui segment al vechii populaţii, ea prelungeşte pînă astăzi spiritul revoluţionar din decembrie 1989 al Timişoarei. Locuitorii au însă şi alte motive de nemulţumire, ca de pildă, lenta construcţie a necesarului de locuinţe, întîrzierea canalizării cartierelor mărginaşe ale oraşului, absenţa unui mod eficient de gestionare a serviciilor de transport în comun şi de modernizare a şoselelor şi a circulaţiei rutiere, inexistenţa parcărilor subterane în pofida creşterii enorme a numărului de maşini şi pierderea controlului asupra nivelului de poluare al oraşului. Toate acestea indică o nemulţumire atît în privinţa liderilor politici din capitală (de orice orientare), cît şi faţă de unii lideri locali. Este de reţinut că memoria societăţii civile nu a fost alterată. În schimb, ea a dobîndit nuanţări şi forme mai subtile de analiză şi explicitare.

Timişoara de astăzi este în căutarea unei noi identităţi sociale şi culturale. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă Timişoarei au emigrat. Ea reprezenta segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi elitele intelectuale. Indiferent de grupul de provenienţă culturală, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Astăzi, mai mult decît în 1989, majoritatea vorbitorilor de română din Timişoara nu mai ştiu o altă limbă înafara limbii materne. Un număr relativ redus de elevi şi studenţi mai învaţă germana, acest aspect fiind vizibil graţie mai ales Liceului Nikolaus Lenau, Forumului Democrat German, Centrului Cultural German şi Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. Timişorenii de astăzi preferă cu mult mai mult engleza şi, mai nou, italiana.

Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă dispariţia comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al elitei culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta, a provocat o bruscă schimbare de model cultural, respectiv, comportamental. Locuitorii de pînă la 1989 au reprezentat în marea lor majoritate categoria prin excelenţă de origine urbană ori care s-a lăsat asimilată urbei, adică, educată, tolerantă, cunoscătoare şi păstrătoare a tradiţiilor multiculturale ale Timişoarei şi Banatului. Motivele emigrării în masă nu au fost doar economice, ci şi politice. În pofida unor înnoiri notabile, legile au venit foarte tîrziu în întîmpinarea iniţiativei particulare şi în scopul dobîndirii şi redobîndirii proprietăţilor private. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită din satele şi micile oraşe ale Banatului, dar mai ales din Moldova, Oltenia şi Maramureş. Cert este că echilibrul identitar al Timişoarei a fost subminat²¹.

Studiile sociologice ne arată că după 1989 Timişoara nu a mai avut resursele necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a întîmplat în perioada interbelică sau în deceniile de după război, adică, în contextul altor schimbări politice radicale. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce dădea personalitate şi confort social oraşului, s-a dizolvat sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara în ultimul deceniu şi jumătate se explică pe de-o parte prin aceea că aici s-a petrecut cel dintîi pas important al răsturnării dictaturii, pe de alta, prin aceea că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraş întotdeauna s-a trăit mai bine decît în restul ţării. La fel de adevărat este că s-au făcut simţite şi presiunile politice în vederea schimbării structurii sociale a Timişoarei.

Populaţia Timişoarei anului 2005 este diferită chiar şi comparativ cu aceea ce a iniţiat revoltele României din decembrie 1989. Aşezarea unor noi locuitori veniţi din diverse regiuni ale ţării şi, deci, noua structură demografică nu a creat conflicte culturale majore, cu toate că administraţiile locale se confruntă cu destule comportamente agresive faţă de bunul public. Noii veniţi sînt adesea neiniţiaţi în privinţa istoriei, arhitecturii şi a bunurilor comune ale oraşului; nu întotdeauna manifestă curiozitate pentru frumuseţile ataşante ale Banatului Timişoarei şi pentru diversitatea culturală moştenită de la locuitorii de altădată ai acestui loc geografic şi spiritual al României. Discontinuităţile comparativ cu deceniile precedente sînt identificabile în nerespectarea regulilor de coabitare, în limbajele agresive sau, mai rar, în sloganurile cu iz şovin²². Ele arată, alături de lucrurile bune păstrate, geneza unei faţete necunoscute a Timişoarei contemporane.

Competiţia este foarte aspră şi adeseori lipsită de corectitudine. Ea este generată mai ales de noii veniţi ce aleargă pentru cîşigarea de locuri de muncă în toate sectoarele, dar şi a poziţiilor din vîrful instituţiilor. Această categorie manifestă o intoleranţă tributară culturilor regionale din care provine. Deşi străine locului, civismului şi moştenirilor istorice plurale ale Timişoarei, amintitele contramodele au început să se impună. Ceea ce asigură încă un oarecare echilibru social este faptul că noile elite de provenienţă din Banat (sau din localităţi ale Transilvaniei şi Partium-ului, limitrofe Banatului) au o anumită pondere în viaţa oraşului şi mai reprezintă un reper de conduită şi de stabilitate. De aici şi iluzia mai vechilor timişoreni că lucrurile nu s-au schimbat în sens major, că elementele de bază ale oraşului supravieţuiesc şi că doar centralismul este singurul vinovat de dezacordurile sociale, de ineficienţa instituţiilor statale ori de dezordinea organizaţională şi absenţa proiectelor ce vizează refacerea şi integrarea europeană a oraşului.

Trebuie să spun că românizarea grabnică din ultimii ani a oraşului a fost una de natură politică. Ocazional, s-a manifestat un interes formal pentru conservarea valorilor patrimoniale diverse şi pentru promovarea unei pedagogii multiculturale la nivel de masă. Cu tonalităţi diferite de la partid la partid, naţionalismul a rămas manifest în toate grupările politice româneşti. Fenomenul românizării l-am identificat urmărind programele de predare a istoriei în licee şi universităţi, precum şi acelea de predare a literaturii. Manualele sînt uniforme la scară naţională, regiunea şi oraşul nefiind prezente cu informaţiile ce particularizează existenţa lor istorică şi culturală. Cît priveşte profilul teologic, toate facultăţile din regiune (de la Timişoara, Arad şi Caransebeş) reflectă doar preocuparea pentru existenţa cultului ortodox, deşi există şi multe alte instituţii de cult ce probează existenţa diversităţii religioase, ele fiind relativ importante şi din punct de vedere numeric, ca de exemplu acelea romano-catolice, greco-catolice şi neoprotestante.

Din perspectiva mai sus invocată se poate discuta şi despre o anume degradarea galopantă a monumentelor arhitecturale provenind din epocile habsburgică şi austro-ungară, de nepăsarea faţă de patrimoniul muzeal, arhivistic şi biblioteconomic. Sînt destule exemple ce dau socoteală mai ales despre imposibilitatea gestionării locale a lucrurilor pe fondul practicării centralismului. Pierderea memoriei istorice locale se observă în ignorarea vechilor denumiri de străzi şi instituţii, în opţiunile aleatorii privind rebotezarea marilor bulevarde, în refuzul tacit al rememorării unui segment reprezentativ al personalităţilor de limbă germană, maghiară, sîrbă, al acelora de provenienţă evreiască şi a figurilor marcante de episcopi romano-catolici şi rabini, scriitori, istorici, ziarişti, medici şi ingineri.

Banatul şi Timişoara erei multilingve şi multiculturale se conservă doar pentru o minoritate a locuitorilor. Sînt intelectuali ce consideră că fiecare individ îşi are propria sa raportare la istoria oraşului, aşa cum îşi are propria sa înţelegere a revoltelor din 1989. Ceea ce nu este nici corect şi nici productiv pentru o pedagogie socială în care redefinirea valorilor este mai mult decît necesară ca urmare a două regimuri politice exclusiviste. Pentru ca să înţelegem mai bine lucrurile şi pentru ca să nu falsificăm conceptele – există o modă în a vorbi despre dimensiunea multiculturală a oraşului în cunoaşterii acestuia -, dovada acceptării şi profesării multiculturalismului este profesarea limbilor ce au marcat destinul oraşului modern: germana, maghiara şi româna; asumarea simbolurilor şi istoriilor multiconfesionale ca fiind ale noastre, ale locuitorilor de astăzi ce moştenesc şi administrează în cunoştinţă de cauză valorile plurale ale trecutului; toleranţa şi politica recunoaşterii particularităţilor ce formează diversitatea cultural-confesională pe de-o parte, unitatea de aspiraţii a societăţii civile pe de alta.

Or, o analiză mai atentă arată că monumentele ridicate după 1918 comemorează prioritar istoria românilor şi nu probează îndeajuns rostul cunoaşterii istoriei locale. Au supravieţuit timpului un număr de exemple ce evocă cel mult fragmentar trecutul minorităţilor de orice fel. Comemorarea ori conservarea lumii vechi plurilingve şi multiconfesionale se datorează mai ales instituţiilor reprezentative ale comunităţilor minoritare. Aşa se face că numele polihistorului Francesco Griselini, al guvernatorului Claudiu Florimond Merci, al matematicianului Bolyai János, al scriitorului Adam Müller Guttenbrunn, al episcopului Augustin Pacha sînt încă referinţe pe frontispiciul unor clădiri ori denumesc o stradelă centrală. Monumentele nu amintesc nici ele îndeajuns trecutul plural, deşi moştenirile sînt copleşitoare ca varietate. Statuile unor personalităţi nu reflectă nici ele în mod echilibrat componenţa şi spiritul originar al oraşului modern. Pe de altă parte, sînt nume de şcoli precum Vlad Ţepeş inducînd un mesaj ce abia maschează preocupări excesive de ideologizare a trecutului. Ele sînt practicate de unii dintre noii directori ai învăţămîntului local, indicînd un mod de a fi patriot în sensul discursului lui Ceauşescu. Asemenea tendinţe fac serioase concesii monoculturalismului în detrimentul cunoaşterii obiective a trecutului Timişoarei.

În pofida schimbărilor amintite, resursele naturale, poziţia geografică, încă prezenta multi- şi interculturalitate sau multiconfesionalitatea Banatului Timişoarei, numeroasele şi admirabilele iniţiative private, investiţiile germane, franceze, austriece, maghiare şi preferinţa unor grupuri semnificative de italieni de a fi prezente permanent în viaţa industrială şi comercială a oraşului şi a zonei, sugerează faptul dialogul pe tema descentralizării administraţiei şi pe tema integrării României a rămas unul foarte important. Pentru ca Timişoara să devină un posibil model al României, ea trebuie să evite discursul radical. Ceea ce nu este deloc simplu în acest moment. Tot atît de adevărat este că va fi nevoie de o pedagogie la scară naţională, una prin care să fie înţeleasă exact ideea descentralizării, să fie demontate miturile unicităţii şi să fie depăşite complexele de inferioritate vs. superioritate din bagajul cultural al românilor.

Geneza alternativei de gîndire la ceea poate să spună lumii Timişoara de astăzi este legată de noile produse culturale, de dezbaterile de idei şi mai ales de procesul educativ tolerant şi deschis spre cunoaştere. Şi pentru că nu economia face politica, am să spun că şansa Timişoarei de a juca rolul administrativ complementar atribuţiilor Bucureştiului ori centrelor euroregionale precum Szeged-ul, este legată de formularea unui ideal politic în care să se regăsească diferitele segmente ale societăţii. Altfel, Timişoara de mîine nu va mai putea profita de moştenirile sale fecunde, adică, nu va fi capabilă să uzeze de codurile culturale multiple ale timpurilor apuse aşa cum o făcuse ultima oară cu ocazia revoltei civico-politice din 1989. Totuşi, în temeiul trecutului, întrevăd că Timişoara poate deveni o poartă spre Europa a românilor şi a zonelor centrale şi de sud-est ale continentului. Asociată cu învecinatele Szeged şi Novi-Sad, Timişoara va putea colabora intens cu aceste oraşe în cadrul unor viitoare euroregiuni viabile şi chiar va avea cîştig de cauză în temeiul geografiei sale. Oraşul are însă mare nevoie de o reformă profundă a învăţămîntului şi de autentice şi stabile elite culturale, politice şi profesionale (o mare parte a părăsit oraşul în căutarea unor locuri de muncă mai bine plătite în Occident) care să-l facă atractiv şi să-l introducă în competiţia valorilor zonale şi continentale.

NOTE

1. Gusztav Thirring (ed.), A magyar városok statisztikai evkönyve (Statistisches Jahrbuch der ungarischen Städte), Budapest, 1912, pp. 525-526. Pentru contextualizare vezi şi Ilona Sármány-Parsons, Die Rahmenbedingungen für “die Moderne” in den ungarischen Provinzstädten um die Jahrhundertwende, in Andrei Corbea-Hoişie, Jacques Le Rider (Hrsg.) Metropole und Provinzen in Altösterreich, Polirom-Böhlau, Iaşi-Wien, 1996, p.201, nota 50. Autoarea arată evoluţia în mod comparativ a oraşelor care făceau parte din administraţia ungară înainte de primul război şi în care, alături de dezvoltarea economică, emanciparea socială, afirmarea culturală şi civică, o problemă sensibilă rămăsese aceea a naţionalităţilor. Chiar şi în oraşele în care dominantă era o populaţie mixtă, tendinţele de maghiarizare fuseseră evidente, răspîndirea limbii fiind un deziderat al unora dintre asociaţiile înfiinţate în acest scop şi la Bratislava sau Timişoara. A se consulta şi articolul lui Zoltán Szász, “Manchester-ul ungar”. Dezvoltarea Timişoarei moderne, în vol. Transilvania văzută în publicistica istorică maghiară. Momente din istoria Transilvaniei apărute în revista História, Editura Pro Print, Miercurea Ciuc, 1999, pp. 240-250. Şi aici sînt evidenţiate dezvoltarea economică spectaculoasă, precum şi preocupare deosebită pentru problemele sociale ale autorităţilor locale. “Timişoara era o excepţie nu doar pentru că aici a fost unul dintre leagănele mişcării muncitoreşti din Ungaria, dar şi pentru că autorităţile au fost suficient de atente la chestiuni sociale, dispunînd pentru aceasta de nişte bani, dar mai ales de spirit de iniţiativă. Dorinţa de a ajuta nu făcea o diferenţă netă între <cetăţeni> şi muncitori“. Cf. l.c. p. 249.
2. Cf. Zoltán Szász, l.c., p. 250. Pentru detalii socio-culturale, vezi Victor Neumann, Identités multiples dans l’Europe des Regions. L’ Interculturalité du Banat, Traduit du roumain par Maria Ţenchea, Hestia, Timişoara, 1997, pp. 23-32 şi 33-40. Unii dintre colegii mei au comparat Timişoara acelui timp cu Trieste, Cracovia, Lvov, Kosice. Vezi în acest sens, Adriana Babeţi, Timişoara-Bucureşti. Culturi complementare. De ce versus?, text prezentat cu ocazia dezbaterii publice organizată de „Evenimentul Zilei. Ediţia de Vest” sub titlul: Axa Timişoara-Bucureşti, Expovest, Timişoara, 16 decembrie 2005.
3. Idem, Neam, Popor sau Naţiune. Despre identităţile politice europene, Curtea Veche, Bucureşti, 2005. Cf. cap. “Volk” (Popor) şi „Sprache” (Limbă) în gîndirea lui Herder. Teoria speculativă a etnonaţiunii, pp. 47-84.
4. Idem, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa est-centrală, Polirom, Iaşi, 2001; vezi capitolul Divergenţe confesionale. Greco catolici şi ortodocşi în România contemporană (1948-1999), pp. 134-148, unde am arătat că şi astăzi Timişoara probează o mai bună coabitare şi toleranţă religioasă între cultele religioase româneşti decît în alte regiuni ale României.
5. Idem, Istoria evreilor din Banat. O mărturie a multi şi interculturalităţii Europei central-orientale, Atlas, Bucureşti, 1999 (ediţia engleză, History of the Jews of Banat Region, The Goldstein-Goren Centre for the History of the Jews in Romania, University of Bucharest Publishing House, 2005).
6. Keith Hitchins, Romania 1866-1947, Clarendon Press, Oxford, 1994; (cf. ediţia română, Humanitas, 1996, p. 176 şi pp. 186-203); Tom Gallagher, Theft of a nation. Romania since Communism, C. Horst&Co., 2004 (cf. ediţia română, Humanitas, 2004, pp. 35-40 şi 40-42).
7. Cea mai recentă dezbatere publică pe această temă organizată de „Evenimentul Zilei. Ediţia de Vest” sub titlul: Axa Timişoara-Bucureşti, Expovest, Timişoara, 16 decembrie 2005. Cf. „Evenimentul zilei. Ediţia de Vest”, nr.4306, 16 decembrie, p. II. Vezi şi Nicoleta Chiru, Revoluţia administrativă porneşte de la Timişoara, „Evenimentul Zilei” (ediţia a II-a), nr.4307, 17 decembrie, p.2.
8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist (Romania under communist rule), Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1997.
9. Miodrag Milin, Timişoara 15-21 decembrie 1989, Editura autorului, Timişoara, 1990, pp. 11-35. Cf. şi Idem, Azi în Timişoara, mîine-n toată ţara (Crîmpeie din revoluţia trăită), în volumul Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 45-78.
10. Mandics György, La vest de Doja, în volumul Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 79-84. Cu privire la impresionanta solidaritate a cetăţenilor Timişoarei, vezi şi mărturia lui Tökés în Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, Editura Facla, Timişoara, 1990, pp.10-17.
11. Vezi Timişoara în Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Coordonator Miodrag Milin, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999, pp.55-56. Telegrama Agenţiei Reuter trimisă din Budapesta.
12. Ibidem, pp. 60-61, Human Chain Protecting Clergyman Turns into Mass Protest.
13. Ibidem, pp. 151-152, Intro (Ştiri din) Romania şi pp. 154-155, White House Condemns Romanian Use of Force.
14. Ibidem, pp.151-152.
15. Flamen in Temeschburg, în “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 19 decembrie 1989. Vezi şi articolul lui George Paul Hefty, Unruhe in einem drangsalierten Land – Das Ceausescu-Regime hat den Rumänen viele Opfer auferlegt, în “Frankfurter Allgemeine Zeitung”, 19 decembrie 1989.
16. Andrei Pleşu, Prefaţă la Wolf Lepenies, Ascensiunea şi declinul intelectualilor în Europa (titlul original: Ascesa e declino degli intellettuali in Europa, Gius. Laterza&Figli, Roma/Bari, 1992), Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2005, p. 10.
17. Ivan Evseev, Revoluţia din Timişoara ca depăşire a sinelui, în volumul Timişoara 16-22 decembrie, 1989, Editura Facla, Timişoara, 1990, pp. 26-44. Pentru citat, p. 27.
18. Pentru premisele revoltei de la Timişoara, vezi Victor Neumann, Die bürgerliche Kultur in Siebenbürgen und im Banat: Die Rolle Temeswars in den politischen Umgestaltungsprozessen vom Dezember 1989, în “Halbjahresschrift für südosteuropäische Geschichte, Literatur und Politik”, Heft Nr.1, 1999, pp. 38-51.
19. Este aceasta una din posibilele explicaţii ale faptului că rolul de diriguitori şi de admnistratori ai statului post-ceauşist a revenit eşalonului secund al clasei politice comuniste. În tranziţia confuză de la Bucureşti ce a urmat revoltei spontane de la Timişoara, comuniştii reformişti păreau să fie singurii capabili să guverneze ţara. Pentru poziţia lui I. Savu vezi Titus Suciu, Reportaj cu sufletul la gură, p.216. Pentru aşezarea în contextul politic al timpului şi pentru mai complexa înţelegere a fenomenului vezi interpretarea dată revoltelor din 1989 de către Silviu Brucan, De la capitalism la socioalism şi retur. O biografie între două revoluţii, Editura Nemira, Bucureşti, 1998. Fost redactor şef al principalului cotidian comunist, Scânteia, fost ambasador al României socialiste în SUA, Silviu Brucan a fost implicat în schimbarea regimului lui Nicoale Ceauşescu şi în preluarea puterii politice de către grupul comunist-reformist. Din 1990 şi pînă astăzi el este unul unul dintre cei mai importanţi analişti ai scenei politice din România, avînd săptămînal o emisiune pe canalul de televiziune ProTV din Bucureşti.
20. Cf. Timişoara 16-22 decembrie 1989 (culegere de texte despre evenimentele de la Timişoara din decembrie 1989), Editura Facla, Timişoara, 1990; Mariana Conovici, E un început în tot sfîrşitul... Culegere selectivă din programele radiodifuzate în zilele de 17-25 decembrie 1989, Societatea Română de Radiodifuziune, Secţia de istorie orală, Bucureşti, 1998. Timişoara în Arhivele Europei Libere. 17-20 decembrie 1989, Coordonator Miodrag Milin, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 1999; Procesul de la Timişoara. Ediţie Miodrag Milin, Vol. I-III, Muzeul Memorialul Revoluţiei, Timişoara, 2004-2005.
21. Victor Neumann, Ideologie şi fantasmagorie. Perspective comparative asupra istoriei gîndirii politice în Europa est-centrală, Polirom, Iaşi, 2001, cf capitolul Schimbările poolitice din România anului 1989. Aspiraţii contradictorii pe fondul interferenţei valorilor central, -sud-est şi est europene, pp. 175-197.
22. Vezi, de exemplu, zvasticile desenate pe zidurile unora dintre palatele centrale ale oraşului, pe statui, în parcuri şi chiar în incinta unor instituţii de cultură. Directorul Teatrului Naţional Timişoara, Adriana Maria Hausvater, a semnalat într-o conferinţă de presă din 20 decembrie 2005 desenarea unui şir întreg de zvastici pe coridoarele instituţiei.

---

hjs-online, 12/2007 -12/2010

Zurück / Back / Inapoi: Halbjahresschrift

---

4. 12. 2010

---

[1] Iatå procesul verbal al convorbirii telefonice din noaptea de duminicå spre luni, 17-18 decembrie 1989 cu timisoreanul Dan Avramescu:

(Stabilesc legåtura cu o persoanå din Timisoara - Dan Avramescu - W.T.- pe care o pot înregistra doar fragmentar din cauza unor zgomote care îngreuneazå receptarea):

Aici e dezastru. In Piata Libertåtii e demonstratie. 3 pînå la 400 de demonstranti morti. Dezastru. Mitraliere, amfibii, tancuri. S-a tras direct în populatie. Azi (interlocutorul meu se referå la ziua de duminicå) au fost mai multi decît ieri. Trebuie så vå spun, trebuie så spun ce se-ntîmplå în tara asta. Am våzut oameni morti. Am stat lîngå ei. I-au împuscat. Trebuie så se afle ce-i în tara asta. ( Sfîrsitul convorbirii telefonice.)

(Am citat textul dupå Convorbiri literare nr. 29/ septembrie 1990)